O zi obișnuită din viața unei mame obișnuite

sleep-couple-babyDimineaţa de azi a început ca oricare alta. Ca prin vis, aud un copil miorlăind. Ah! E chiar al meu! Nu pot să cred că trebuie să mă dau (iar) jos din pat.

Prima promisiune mincinoasă pe care mi-o fac este că o să dorm la prânz, cu copilul. Ştiu şi eu că mă mint cu neruşinare, dar altfel nu reuşesc să mă mobilizez. Runda întâi: pierzătoare, eu. Al doilea gând impertinent care mă încearcă vine sub forma unei interogaţii: nu care cumva plouă, ca să rămânem în casă toată ziua aşa încât să reuşesc să mă odihnesc? La naiba, e soare!
Teleghidată, cu ochii cârpiţi de somn, după cum îi şade bine unei mame respectabile, mă desprind de patul confortabil şi încep rutina zilnică. Desigur, există o ordine firească a lucrurilor: luat copil din pătuţ, pus pe jos să meargă singur în cele două picioruşe cu care a fost înzestrat pentru că, nu-i aşa?, “a cucerit mersul”, FĂCUT CAFEA, rugat copil să stea pe oliţă şi să nu-şi mai facă nevoile prin casă, precum căţeii, SORBIT CAFEA CU NESAŢ, ca şi cum viaţa mea depinde de licoarea minune.

După ce bifez automat toate aceste activităţi, îmi apelez prietena de suferinţă şi ne punem la curent cu ultimele noutăţi. Informaţii absolut vitale, fără de care ziua n-ar putea începe. “Ai reuşit să dormi vreun pic?”, “a ta la cât a băut lapte?”, “ce-i dai la micul dejun?”, “ai văzut ce rochii superbe au purtat vedetele la Oscar?”. Şirul banal de întrebări şi răspunsuri este întrerupt de un mârâit care provine din propriu-mi gâtlej: “te las, pentru că ăsta mic a făcut pe jos, a călcat în el şi  acum a luat-o la fugă prin casă, scârbit de maglavaisul care refuză se i se desprindă de picior…”. Acestea fiind spuse şi ulterior curăţate, începem ziua cu stângu-n dreptul. Hai la mic dejun şi apoi afară, la aer curat! Parcul ne aşteaptă! Şi trebuie să ne mai aştepte vreo două ore, pentru că atât ne ia, în medie, să ieşim din casă.
Nu ştiu alţii cum sunt dar, la noi, ritualul ieşirii din casă este însoţit de o rugăciune din adâncul sufletului meu de mamă, în care îl rog pe Dumnezeu să mă inzestreze cu răbdare ca să rezist până la sfârşitul zilei. Văd eu ce fac mâine! Important e să rezist azi. Fuga prin casă cu tricoul pe jumatate vârât pe cap, urmată de observarea copilului care doreşte cu orice preţ să se încalţe singur în ciuda faptului că nu posedă (încă) aceste abilităţi. Dar scrie în cărţi că trebuie lăsat, că altfel cum va învăţa singur?! Mă cutremur la gândul că îl va apuca vârsta majoratului şi-l va încălţa tot mami, aşa că îmi înfrânez orice pornire şi las copilul să încerce singurel. Îmi va cere el ajutorul atunci când realizează că nu poate. Mă felicit pentru maturitatea gândirii. Ce contează că stăm o oră la uşă? Sunt mândră de mine, iar de mândrie am nevoie!

Dăm în sfârşit să ieşim din casă şi mă fulgeră un gând: am uitat să mă dau cu rimel! Da, da, da! Rimelul este cel care va masca toată oboseala de pe faţa mea. Că doar de ce-i spune “masca-ra”?!

Jumătate din zi a trecut şi am supravieţuit. Somnul de prânz este următoarea piatră de încercare a zilei. Îmi amintesc de promisiunea pe care mi-am făcut-o de dimineaţă şi strâng sârguincios din pleoape ca să-mi induc somnul. Copilul se zvârcoleşte şi se chinuie să adoarmă. Curios! Cărţile nu scriu despre asemenea manifestări. Deşi am făcut totul ca la carte (l-am ţinut la aer curat, s-a jucat până s-a săturat, l-am hrănit, am făcut întuneric în cameră etc.), copilul se străduieşte să adoarmă. Cu siguranţă am greşit undeva. Altele, prin parc, se laudă că le adorm copiii din pragul uşii, numai când se gândesc să pronunţe “nani”. O fi având al meu ceva… Într-un final, după trei picioruşe aplicate în beregată, două capete în gură şi câteva icnete suave la ureche, el adoarme. Mie mi-a sărit somnul de la atâta violenţă îndurată cu dragoste şi afecţiune. Lasă că mă culc mai devreme diseară!

Mă confrunt cu o situaţie crucială. Ce să fac în ora pe care o am la dispoziţie? Să mănânc? Să fac mâncare? Să fac ordine în casă? Să mă machiez? Să-mi fac părul? Să mă odihnesc şi eu puţin? Ha, ha! Opţiunile sunt atât de multe, iar timpul…berechet.

Partea a doua a zilei decurge ca prima. Nimic nou, cu excepţia limitei mele de toleranţă, care tinde spre zero. Doamne dă să se facă odată seara şi să dăm stingerea! Venim spre casă iar copilul dă semne de oboseală. Ura! O să am parte de puţin timp pentru mine, după ce adoarme. Totuşi, printr-un mister neelucidat, se activează de cum păşeşte pragul casei. Mi-e şi frică să-i fac baie, că se înviorează de tot. Îmi amintesc cu amărăciune de spusele din cărţi, cum că băiţa de seară induce starea de somn… O să fac un foc de tabără cu cărţile alea şi o să caut una singură: “cum să rezişti pe parcursul zilei fără s-o iei razna”. A adormit. De trei ori ura! Îmi torn o poțiune bahică într-un pahar, ca să sărbătoresc.

Am mai rezistat o zi. Hai, măi, că nu e chiar atât de greu! Nu ştiu de ce se tot plâng femeile…


7 thoughts on “O zi obișnuită din viața unei mame obișnuite”

  1. Micile placeri ale vietii de parinte. Sa faci tot timpul cate ceva si la sfarsitul zilei sa ti se para ca nu ai facut nimic. 🙂

  2. astazi am descoperit acest blog si-am ris cum n-am mai ris de multa vreme … si-mi vine sa cred ca acest articol este scris de mine, atit este de real si de exact prezentat. nici copilul meu n-a citit acele carti din care trebuia sa afle cum sa reactioneze cind il scoate mami in parc, ce sa faca atunci cind este obosit sau altele asemenea. il scoteam in parc, alergam dupa el pina oboseam eu, el incepea sa caste, ne intorceam acasa (nota: NU dormea in carucior pe drumul de intoarcere), il spalam, ii dadeam sa manince, pe mine ma apuca un somn teribil, iar el se inviora brusc. simteam ca turbez …

      1. Concret, iti spune pe bani multi cum ca trebuie sa-i faci baita (ca-l linisteste) si sa tragi draperiile ca sa faci intuneric in camera. La astea nu te-ai gandit, recunoaste :)))))))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *