" />

Nu mi-e frică, nu mi-e frică de bau-bau!

'Mom! Dad! The thunder scares me! 'Billy! We're under here! (bed)Înainte să devin mamă eram precum o domniţă de la palat, gata-gata să leşine la vederea unui păianjen inofensiv. Mă zburleam toată numai la gândul unui gândac în insectar, ţintuit pe vecie în pluta din spatele sticlei, darămite la întâlnirea cu un exemplar viu.
De când am devenit mamă şi încurajez studierea naturii înconjurătoare, băiatul meu curios mi-a adus diverse mortăciuni spre prezentare, în vederea unei autopsii inutile. Gândăcei (diminutivul sună mai putin înfiorător pentru mine), fluturi maronii hidoşi, jumătăţi de râme şi picioare de păianjeni. Un spectacol biologic macabru, la care asist cu îndârjire. De la un metru distanţă, e drept, pentru că dacă aş fi mai aproape ar trebui să sune cineva concomitent la 112. Nu vreau ca băiatul meu să-mi preia fobiile aşa că îmi inhib scârba şi mă prefac de-a dreptul interesată. Fuga nu mai reprezintă o opţiune aşa că trebuie să îndur chinul până la capăt. Dintre degetele lui strânse tare, să nu cumva să-i scape prizonierul, văd că ies mai multe picioruşe de gândăcel. Nu mai mişcă. Bleah! Încep să-i recit patetic: “- De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos…” ca să-i explic de ce trebuie să-i cruţe viaţa acelei fiinţe mici. Păstrez distanţa şi îl rog frumos să arunce cadavrul oriunde va vrea, dar nu înspre mine.

Pe lângă natura care n-ar trebui să fie înfricoşătoare, dar este, copilul meu îmi mai serveşte un tip de spaimă de-a dreptul original. Uneori, când probabil visează urât, coboară în creierii nopţii din patul în care doarme singurel, în propria cameră, şi vine la mine în dormitor. Abia când ajunge la căpătâiul meu începe să-şi expună tânguit doleanţele: “mami, nani, acolo” şi-mi indică direcţia în care ar vrea să-l urmez, adică înapoi în camera lui. Te-a trezit vreodată cineva la trei dimineaţa, jelindu-ţi la ureche? Îţi spun! Dacă ai avea gheruţe, ai sări şi te-ai prinde de tavan. O iau ca pe ceva personal, pentru că ar putea la fel de bine să mă strige din confortul patului său, aşa cum făcea până acum ceva vreme. Strecuratul mişeleşte pe modul silenţios mă bagă-n sperieţi şi cu greu îmi revin. M-am tot gândit ce semnale să pun în drumul lui, ca să mă avertizeze din timp că e pe cale să mă trezească. Nişte clopoţei la glezne? O jucărie de pluş cântătoare? O găleată cu apă deasupra uşii? Nuuu, că s-ar speria mititelul. Las’ să se adauge la mine în păr firele albe. Ce nu te omoară, te întăreşte!


One Comment

  1. Pingback:Partea înfricoșătoare a parenting-ului | Doar un scutec să-ţi mai pun

Lasă un comentariu

Required fields are marked *.