" />

Married with children – partea 1

keep-calm-and-wait-for-mom-2Ştii momentul acela din zi, în care te bucuri că ai trecut de toate examenele la care te-a supus nou-născutul tău, moment în care începi să prinzi curaj fiindcă nu mai e mult până ajungi să îţi împarţi sarcinile părinteşti cu jumătatea ta? Da, e momentul acela din zi în care se încheie ziua lui de muncă – fiindcă ziua ta de muncă nu se mai termină niciodată. Adică în vecii vecilor eşti angajată. Nu îţi mai faci griji că ţi se va desface contractul de muncă vreodată. Decât temporar, pentru cele câteva ore de creşă sau grădiniţă, apoi şcoală, etc. Dar până atunci mai este mult… așa că noi nu deviem de la subiect.

Eşti acasă cu nou-născutul tău. Te bucuri de apropierea venirii soţului de la muncă, la fel cum te bucurai la primele voastre întâlniri. Simţi fluturaşi în stomac, te bâțâi adolescentin pe vârfurile picioarelor, îţi muşti buzele de entuziasm şi îţi creezi o duzină de aşteptări. Mai că îți vine să îți dai cu ruj. Toate aceste trăiri, unele somatizate, sunt accentuate numai la gândul că intră în casă şi poţi merge liniştită la toaletă. Te cuprinde apoi extazul la gândul că poţi să faci duș. Eşti de-a dreptul euforică atunci când te gândeşti la senzaţia pe care o lasă peria de dinţi pe gingiile tale. În curând toate acestea vor deveni dulce realitate.
Speranţe peste speranţe, aşteptări peste aşteptări. Ahhh! Momentul acela în care zâmbeşti ca o prostuţă la auzirea cheii în uşă, momentul acela în care te trezeşti cântând noul hit: A venit tati acasă. Apoi se întâmplă. Intră în casă. Faţă îi este luuungă. Picioarele intră după două minute dupe ce a intrat faţă luuuungă. Sunt şi mai luuuungi. Şi greeeele. Se târăsc ca melci trecuţi de 85 de ani. Mâinile, luuungi şi ele, trag anost de picioarele greeele şi luuungi. Umerii, greeei şi ei. Apasă searbăd pe picioarele care par că nu mai ascultă de mâini. Tot acest spectacol pantomimic indică un singur lucru. Nu vrei să îl auzi şi el ştie asta. De aceea, nu spune nimic. Colţurile gurii oricum nu îl lasă să vorbească. Atârnă şi ele în jos, lamentându-se surd. Toate aceste mişcări fade indică un lucru: nu vei face duș. Nu îţi vei spala dinții. Nu încă. Cineva este obosiiiit. Altcineva rupe însă tăcerea catastrofală, strigând din pătuţ. Şi atunci, colţurile gurii sunt reanimate. Auzi, cu glas domol şi gros: “ar trebui luat în braţe”. Te uiţi ameninţător, fără să scoţi o vorbă, dar destul de insistent încât să înţeleagă aluzia. Urmează, suav de data aceasta dar letargic în acelaşi timp: “sau mai bine îl mai lăsăm un pic”. Nu ştii ce să faci… Să vorbeşti sau să îţi muşti în continuare buzele. De nervi de data aceasta. Orice fărâmă de entuziasm a pierit când ai văzut picioarele luuungi. Reuşeşti să nu vorbeşti. Eşti sigură că nu va ieşi pe gură mesajul pe care vrei să îl transmiţi. Va ieşi ceva balaur klingonian care te va transforma într-o nevastă cicălitoare. Tu nu eşti asta. Tu eşti o soţie înţelegătoare (!!!). Şi atunci, zâmbeşti. Colţurile gurii tale ascultă de mâinile tale care trag vioi în sus de ele. Zâmbeşti şi mergi mai departe. Doar tu ştii cum să consolezi şi un nou-născut şi un nou-obosit.

Vine şi ziua de mâine. În jurul aceleiaşi ore, prinzi curaj. De parcă nu te-ai învăţat minte până acum. Începi iar cu planuri, aşteptări, scenarii. De data aceasta şi mai fabuloase ca cele de ieri. Auzi cheia în uşa. Sună bine! Sprinten, alert, plin de viaţă. Rotitul cheii în uşă este deja un indicator pentru cum se vor desfăşura serile tale. Intră picioarele prima dată! Semne bune anul are! Vivace, bucuroase, vibrante de-a dreptul. Râs aproape isteric. Şi la tine şi la el. Din diferite motive, cu siguranţă… El intră, pupă toţi obrajii care îi ies în cale, chiar de două ori. Spală vase!! Dă cu mopul! Toate acestea ţinând şi nou-născutul în braţe. Mergi la duș. Relaxare totală. Pe când ieşi, copilul e schimbat, plimbat, culcat. Acelaşi rânjet docil pe faţa lui. Te cuprinde fiorul unei idile platonice şi, pe când să îţi exprimi mulţumirea că ai făcut duș, auzi în surdină, calm, îmbietor: “merg jumătate de oră…. nu am cum să mă sustrag… o bere şi mă întorc repede.” Ochi de căţel, obraji pupaţi, buze umflate. La figurat.

Următoarea zi, un alt moment. El abordează o altă metodă, care nu necesită nici contact vizual şi nici prea mult curaj. Telefonul. “Sunt prins în nişte discuţii şi voi întârzia!”. Îi ştii programul, ştii şi că n-a intervenit nimic neprevăzut de ultima oară când aţi vorbit şi lansezi o întrebare capcană: “dar unde eşti?” Când afli că locaţia “discuţiilor” de o importanță aparent majoră este o cafenea de renume, explodezi. Uiţi de diplomaţie şi de protejarea aproapelui şi-ţi exprimi nemulţumirea într-un mod pe care te bucuri că pruncul nu-l poate reproduce şi care determină soţul să treacă pragul înainte ca apelul să fie încheiat. În acel moment îţi potoleşti iadul dezlănţuit în cerul gurii cu un surâs ce trădează o binemeritată satisfacţie.
Şi, ca şi cum acestea nu ar fi suficiente, te mai poţi aştepta ca sufletul tău pereche, neinteresat de fotbal până să naşti, să înceapă să urmărească fără clipire, odată cu debutul primelor colici, orice meci din divizia k. Bandane şi vuvuzele incluse. Hai mami!

NB: Orice asemănare cu persoane din viața reală este pur întâmplătoare 🙂


One Comment

Lasă un comentariu

Required fields are marked *.