" />

Uite suzi, nu e suzi

saying-goodbye-to-the-pacifier-300x300În seara aceasta am ajuns la un compromis. După săptămâni întregi de încercări eşuate de a da conotaţii negative suzetei (înţelese doar de mine), după tentative slabe de a-i explica pe toate limbile de ce nu e bine să o mai ţină pe suzi (aka bibi) în guriţă, pare că am reuşit imposibilul.
De azi înainte nu mai trebuie să îmi potolesc duioșenia văzând ochii mari înlăcrimaţi care tânjesc după bibi. Nu mai trebuie să inventez cum că acesteia i-ar fi crescut picioare şi cum că a plecat la un bebeluş mai mic, urmând să înfrunt apoi de una singură tremuratul bărbiţei, cu o chinuită indiferenţă, până când mutriţa supărată mă manipulează să o aduc pe bibi înapoi de pe meleaguri fermecate. Fac asta în doi timpi şi trei mişcări. Dar, de azi, nu mai trebuie să inventez basme terapeutice legate de desprinderea lui bibi de copilul mic, spuse pe intonaţii ce aduc aminte de coborârea oilor de la munte. Nu mai trebuie să îndur prosteasca gelozie ce mă cuprinde atunci când îmi declară clar şi răspicat “eu pe bibi abec!”. Şi, cel mai important, nu trebuie să îmi mai fac şi alte procese de conştiinţă,  cum că nu reușesc să fac ce face o amărâtă de bibi.

Până aici! Nu mai sunt la concurs cu acest obiect de plastic, fie el bpa free, pupat şi îmbrăţişat de puiul meu, de parcă ar fi cel puțin sevă dătătoare de viaţă. Concursul s-a încheiat şi suntem toate trei câştigătoare. Eu, ea şi această bibi nesimţită, pe care ea nu a vrut-o la început dar pe care eu i-am băgat-o sub nas, până a acceptat-o şi care acum mă mușcă (tot) pe mine de fund. Începând de azi, deși nu e luni,  Moș Crăciun, ziua ei, sau alte ocazii prielnice pentru schimbări drastice (cum am mai citit că procedează alții), adoarme cu bibi în mână. O ţine strâns dar delicat în acelaşi timp. Are pe faţă o privire galeşă care exprimă mulţumirea că bibi e lângă ea şi o grimasă duioasă ce seamană cu o dulce melancolie după vremurile când pleoscăia la suzetă, în dizgrație, cât dorea ea, făcând fețe dulci – caraghioase. Parcă şi-ar dori să o mai molfăie puţin până când îi cad ochii în gură de somn şi nu mai lasă loc pentru bibi. Şi apoi urmează autocontrolul. Ei bine, autocontrolul la un copil de doi ani este un adevărat deliciu. Citesc pe schimonosirea feței ei cum se luptă cu dorinţa de a o înfuleca pe bibi cu pene cu tot! Se controlează, parcă repetându-şi în căpşor că a promis că o ţine doar în mână şi, bineînţeles, că ea este “piţă maie”. Îmi vine să o mănânc toată, cu suzetă cu tot, dar în schimb o încurajez să continue necurmat să ţină pe bibi în mână. Văd cum nu își dă seama ce ar putea face cu gura, în lipsa obiectului mozolit. Expresia “nu pot pune geană pe geană” nu mai are sens, e imediat înlocuită de “nu pot pune buză pe buză”. Mişcările dezorganizate ale buzelor în căutare de un oarecare ritm asemănător celui pleoscăitului suzetei, mă amuză mai tare decât strângerea la piept a idolatrizatei bibi.

Îşi învinge până la urmă adicţia şi adoarme aşa, îmbrăţişând attachment-ul de care am scăpat amândouă doar aparent. Cel puţin în seara asta…Deşi ar trebui să mă bucur de reuşita ei (şi a mea, de ce să nu recunosc), parcă fără bibi arată şi mai mult a copil în toată firea …


Lasă un comentariu

Required fields are marked *.