Emotional-Reaction-Flowchart

Îmi iau jucăriile şi plec

twoyearoldPe măsură ce copilul meu înaintează în vârstă, mă străfulgeră un gând: la cât timp am voie să experimentez stările patologice anxioase care mi se cuvin odată cu statutul de mamă născătoare?
De vreme ce nu m-au încercat labilitatea afectivă, tristețea și plânsul, în primele săptămâni după naștere, cum prevăd studiile de specialitate, am hotărât sa fiu puțin deprimată mai târziu, ca să contrazic manualele. Cine zice că o regulă are rată de aplicare de 100%? Aș fi eu, alături de un grup mic de doritoare, dispuse să ne “revoltăm” cu întârziere pentru schimbările din viețile noastre.
Așadar, într-o bună zi, pe când copilul meu este setat să-mi testeze limitele şi face piruete în mijlocul sufrageriei, răsucind deasupa capului oliţa plină de pe care tocmai s-a ridicat, în acest fel răspândind mizerie peste tot în jurul lui într-un act de teribilism extrem, îmi amintesc de asul din mânecă, pe care hotărăsc să-l folosesc: am născut (acum doi ani, e drept) şi am nevoie de întelegere şi sprijin din partea celor apropiaţi. Astrele s-au aliniat cum nu se poate mai bine, pentru că e duminică şi suntem cu toţi acasă, cât se poate de liniştiţi şi odihniţi. Unii, chiar prea odihniţi…
După ce mă scutur puţin din şocul provocat de circul care mi se oferă contrar voinţei mele şi reuşesc să înlătur aerul celui care se întreabă dacă a vazut, într-adevar, ce-a văzut, îmi anunţ soţul că e momentul să preia frâiele. Eu mă retrag cu ochii umezi, de cocker spaniol, să-mi deplâng această etapă normală a maternităţii. Nu mai am energie. Caput. Dintr-un salt, ajung direct în dormitorul conjugal, închid uşa în urma mea, ca să reflectez mai bine asupra a ceea ce mi se întâmplă şi să hotărăsc ce este de făcut. După puţină vreme îmi recunosc mie însămi că parcă nu e chiar aşa de rău.
Dar stai! Cât o să mă ţină supararea? Ăştia nu rezistă prea mult singuri. Nu pot face pe supărata fără să fi trasat sarcini clare pentru fiecare. Nimic nu e la voia întâmplării, nici măcar o mică depresie. Soţul trebuie să ştie exact ce are de făcut. Să îngrijească atât copilul, cât şi soţia, de acum suferindă. Terapia ar trebui să includă un abonament prelungit la masaj şi vreme pe îndelete petrecută prin buticurile preferate de îmbrăcăminte, brice şi carice. La câte va avea de făcut, nu cred că va reuşi să o scoată la capăt. Măcar grija aceasta să i-o iau de pe umeri, aşa că o să cutreier magazinele singură. Nu are rost să-l împovărez şi cu asta. Promit să vin acasă sănătoasă tun!


2 thoughts on “Îmi iau jucăriile şi plec”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *