" />

Ușor cu liberul arbitru pe tobogan!

1-no
A venit căldura şi le-a luat mințile oamenilor. O fi de la vasele prea dilatate, altfel nu-mi explic.
În parc, îmi dau pruncul în leagăn. Pe lângă noi trece o doamnă în vârstă împreună cu nepoata, îndreptându-se către mingea noastră. Până făcea fetiţa paşi mărunţi către minge, am auzit replicile disperate ale bunicii: “nu, nu, nu! Nu este a noastră! Nu este mingea noastră! Hai să-ţi cumpăr şi ţie! Vrei să-ţi cumpăr şi ţie?” Fata nu-i răspundea la avalanşa de întrebări şi s-a aşezat în dreptul mingii. O încurajez să se joace liniştită, după care începe un alt set de îndemnuri inutile: “Hai, dă-i cu piciorul! De ce nu dai cu piciorul? În minge se dă cu piciorul! Nici nu ştii tu să loveşti. Hai, dă-i! etc.”

Încerc să apreciez vârsta fetei şi-mi dă cu virgulă. E înaltă, dezvoltată şi pare de cel puţin un an şi jumătate. Şi totuşi, e ţinută de bunică de ambele mânuţe în sus şi pare un bebeluş care abia învaţă să meargă. Ca să mă lămuresc, întreb. “Un an şi opt luni” mi se răspunde. “Şi nu merge singură încă?”, continui eu consternată. Sunt lămurită că ba da, dar că n-o lasă ca să nu-şi murdărească hainele.
Acţiunea se mută pe tobogan. Fetiţa urcă prima şi se opreşte pe rampa anterioară toboganului, ca să stea puţin în loc. Vrea să se aşeze, dar nu este lăsată. “Nu, buni. Stăm în fund? Dar se poate? Hai pe tobogan! Du-te în faţă! Haide, nu mai sta pe loc! Urcă scările singură! De ce nu le urci singură? Uite, băieţelul ştie să urce câte o treaptă pe rând. Tu de ce nu poţi? Offf, că tot eu trebuie să te ţin!”
Ştrumful meu urcă şi el pe tobogan, ameninţător din punctul de vedere al doamnei cicălitoare, care se adresează fetiţei: “Stai liniştită, nu-ţi fie teamă, că nu-ţi face nimic!” Fata era oricum liniştită, nicidecum speriată, aşa cum o vedea bunica ei. Eu, râzând: “Dar ce credeţi că-i face, doamnă? O mușcă?”
Ea îmi răspunde că fata nu prea e obişnuită cu copii, că stau mai mult singure şi că se sperie uşor. Atitudinea fetiţei contrazicea spusele doamnei prăpăstioase. Aş mai fi insistat cu întrebări, dar mă luase deja durerea de cap şi voiam să mă menajez, aşa că am plecat către alte zări.
Cine a spus că ne petrecem primul an din viaţa copilului învăţându-l cum să vorbească şi să meargă şi restul anilor spunându-i să tacă şi să stea jos, a avut probabil ocazii nenumărate de a observa cum părinţii enervaţi de copiii “neascultători” îşi ies din pepeni la orice “nesupunere” a bieţilor prunci. Şi nesupunerea aceasta vine fără să li se traseze şi să li se comunice nişte aşteptări realiste. Este o pură obrăznicie a copiilor izvorâtă din dorinţa lor nativă și malițioasă de a nu respecta gândurile ascunse ale părinţilor.
Am avut şi eu deseori “norocul” acesta. Să observ zilnic la diverşi părinţi cum tot al doilea cuvânt este NU, cum pun piedici și când trebuie și când nu trebuie. Şi ţin să împărtăşesc cu voi toate acestea, din teama de a nu-mi da drumul la opinii prin parc și de a risca să nu mă mai salute mămicimea pe străzi.
Ca să ştiţi şi voi de unde să NU vă inspiraţi, iată despre ce vorbesc: “Nu te baga în noroi, că te murdăreşti! Nu băga mâna în gură, că eşti murdar! Nu alerga, că te loveşti! Nu sări, că transpiri şi răceşti! Nu bea apă aşa repede, că te îneci! Nu mai plânge, că eşti urât când plângi! Nu mai ţipa, că nu e voie! Nu sta jos, că e rece! Nu te pune în genunchi că îţi rupi ștrampii! Nu-ţi da căciula jos, că te îmbolnăveşti! Nu sări în baltă, că te uzi şi răceşti! Nu scoate limba, că ţi-o papă cățelul! Nu mai cânta, că se uită lumea la noi! Nu da aşa tare în minge, loveşti pe cineva! Nu te urca acolo, pentru că ai să cazi!
Va sună familiar? În ritmul acesta, eu una mă aştept să aud în curând cum li se spune copiilor când şi cum să respire, cum să îl pună pe dreptul lângă stângul şi cum să mestece mâncarea. Toate acestea strigate din confortul băncilor de care se lipesc dosurile critice ale părinților preventivi, care în loc să stea în preajma copiilor și să-i încurajeze și să-i protejeze, le taie craca de sub picioare înainte ca ei să știe ce e acela un copac. Şi-apoi, hai să ne mirăm în cor că atunci când îi rugăm pe copii să facă un lucru, ne întâmpină cu un răstit “NU VREAU!”.
sursa foto:
https://committedparent.wordpress.com/2010/11/21/protecting-kids-from-our-resentment/

2 Comments

  1. am ajuns la concluzia ca mai rau cad copiii carora li se repeta: nu fa aia ca vei cadea – li se induce ideea de cadere :))))) – loveste ca o vraja gresit facuta de o vrajitoare si aia defecta ce tine bagheta stramba stramb.

    Reply

Lasă un comentariu

Required fields are marked *.