Obiceiurile culinare se învață în familie

201003011006Suntem invitați la o masă întinsă, de către un neam mai durduliu. Părinți, bunici, nepoți, fini și cumetri, toți sunt supraponderali. Este mare sărbătoare la ei, așa că trebuie celebrată cu mâncare. Multă mâncare.

Platourile cu bucate se succed cu repeziciune și constat cu mirare că 90% dintre ele înseamnă carne: fripturi reci, fripturi calde, salamuri și cârnați de casă, ghiudem, babic și ușoare urme de vinete, ca să fie bifate și legumele. Ciorbiță tradițională cu carne și cu multă smântână. După care vine felul principal, constând în fripturi din cărnița mai multor animale, pentru toate gusturile și pentru orice mofturos. Pe alte platouri, munți de sarmale.

Fiind în dezavantaj ponderal la masă, comparativ cu restul comesenilor, dar și oaspete de onoare din afara neamului, am parte de atenție sporită la servire. Adică vreau, nu vreau, mi se pune în farfurie. Teoretic, sunt întrebată dacă doresc un anumit fel de mâncare. Practic, observ că orice răspuns aș da, respectivul fel este adăugat în farfuria mea, semn că nu sunt crezută că aș ști ce doresc. Știu ei mai bine. Sunt asaltată din laterale și de deasupra capului cu hălci de carne, precum și cu întrebări de la ceilalți participanți la ospăț: “Cuuuum?? Nu mănânci carne?”. Răspunsul meu (“Ba da, mănânc, dar acum pur și simplu nu mi-e foame. Plus că e 11 noaptea…”) stârnește râsul, ca și cum n-au auzit asemenea grozăvie în viața lor. Îi invit mișelește să sustragă mâncare și din farfuria mea, ca să nu se mai întindă până la platouri. Calculez că în felul acesta pare că m-am atins de bucate iar gazda nu se va simți ofensată. Și mai bine să fie ofensată gazda decât stomacul meu.

Copiii mici și mari sunt îndemnați să mănânce. Primesc același tratament ca și mine: adulții consideră că nu știu cei mici ce vor și ce vorbesc, deci le indică ei clar calea ce trebuie urmată, umplându-le farfuriile cu mâncare. Doar că ei sunt copii, așa că primesc și cartofi prăjiți, ca legume pe post de garnitură. Adulții le stau în ceafă și le numără dumicații, ca să se asigure că mănâncă.

Îi analizez pe cei mici și au conformația și perspectiva celor mari: pufoși, durdulii și pe o cale alimentară nocivă, ghidați de obiceiurile perpetuate ale familiei. Îmi amintesc de alte mese în compania lor, în zile obișnuite, nu de sărbătoare. Sunt la fel!

O mamă vine și mi se destăinuie, ronțăind o costiță: “Am rămas cu câteva kilograme după prima naștere, pe care efectiv nu le mai pot da jos.” După care, se adresează cumnatei: “Trebuie s-o bagi pe fiică-ta la dietă, că s-a îngrășat!”.  Dând dovadă de  atenție distributivă, cheamă copiii la masă: “Haideți să mâncați, că au venit prăjiturile!”

Invoc oboseala cauzată de sarcină și mă retrag. Atâta inconștiență gastronomică mă înspăimântă.

Sursa foto: www.vikil.org

 


One thought on “Obiceiurile culinare se învață în familie”

  1. oboseala cauzata de sarcina? atunci sarcina usoara!!!

    In rest, iti confirm, obiceiurile bune/proaste, de acasa vin. Nu numai cele culinare, ci si al alea agresive, ca nu inseamna nu tot acasa se invata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *