Liniște la masă!!!

imageZi de vacanță într-un oraș cosmopolit, zice-se că e patrimoniu UNESCO. Totul foarte frumos, gospodărit la linie, în stil belgian, cu oameni primitori și zâmbitori în flamanda lor chinezească pentru mine.

Intrăm cu păpădia într-un restaurant italian, după o întreagă zi de plimbat și sărit prin bălți, în speranța că la italian nu primim cartofi prăjiți drept garnitură la orice, cum am constatat că se obișnuiește prin partea asta a lumii. Ne așezăm, respectiv eu, că pititca mai avea de explorat și exclamat prin cântece de bucurie faptul că aprecia design-ul localului. Era ca un clopoțel pe arcuri, intonând fericire pe fiecare centimetru pătrat. Nu că e copila mea, dar era o drăgălășenie numai bună de admirat. Nu se arăta niciun semn că urmează un tantrum sau măcar semn că vocea ei ar putea să se transforme în ceva greu de digerat.

Prin urmare, văzând-o relativ liniștită (pentru un copil de trei primăveri), mă așez să deschid meniul și, când pun picior peste picior, aud o voce gravă, de bărbat copt la vârstă dar nu și la minte, într-un accent ce trăda o origine nobilo-englezească sau posh (cum s-o mai zice la ei), care mă îndeamnă aproape militărește, să o fac să tacă. Pe semne că sunetul de voce de copil nu îl lasă să își continue în voie inepțiile despre starea vremii sau despre cât de bună e pizza în localul ăsta belgian, unde nu s-a auzit decât de lasagna cu mazăre la sectorul de paste. Mă blochez inițial, fiindcă doleanța domnului îmi sună mai mult a poruncă decât a orice altceva. După blocaj, îmi vin deosebite înjurături pe vârful limbii (atât pe limba lui cât și pe a mea) și, în încercarea de a le selecta pe cele mai elocvente, decid să iau o pauză la toaletă, pentru a reacționa cumpătat și a vedea ce și cum e de făcut. Acolo, îmi vin alte răspunsuri în minte, însă nervii îmi taie orice abilitate de exprimare în limba lui. Și imi trec prin cap, fără limită de viteză, mai multe variante de răspuns: “Desigur domnule, am să-i pun un căluș la gură, să o pot dirija după pofta inimii dumitale. Pot împrumuta eșarfa dumneavoastră pentru asta?”. Sau: “Da, domnule, am să o leg aici de un picior al scaunului, cu un plasture pe gură, pe care să îl înlătur numai când îi dau de mâncare”; “Dar, vă rog, domnule, cum ați sugera să fac asta? Cu siguranță aveți și variante de răspuns, la fel de tâmpite ca cerința dumneavoastră!”. Sau și mai bine: “Îmi cer scuze, domnule, că fata mea vorbește, nu știu ce-o fi apucat-o, de obicei nu face asta”. Ca să fiu și mai rea, pot continua cu: “nu credeam că la vârsta dumneavoastră mai auziți atât de bine, în ordinea de idei în care aberațiile dumneavoastră sunt date la maxim ca să vă priceapă “tânăra” audiență de la masă”. Sau mai bine: “Cum să nu, domnule, imediat se rezolvă. Eu, însă, pot să vorbesc? Sau să ridic mâna inainte?”.  Dar totuși parcă aceasta e mai bună: “Nu, domnule, nu cred că pot să o fac să tacă, dar cu siguranță vă pot închide dumneavoastră gura”.

Desigur că niciuna dintre aceste replici nu se ridicau la nivelul obrăzniciei acelui gentilom plin de sine. Așa că, am decis să părăsesc localul, în căutarea unuia mai “child friendly”. La plecare, nu am ezitat să urez poftă bună, atât acelui domn cât și companionilor lui, cu o ironie pe care nici măcar simțul umorului lui de britanic nu a reușit să o perceapă, fiindcă mi-a mulțumit, nerodul, în speranța că îi fac lui vreo favoare că plec. L-am asigurat atunci, pe limba mea și printre dinți, că nu nu plec să-i fac lui seara  liniștită, invocând alte motive, într-un limbaj pe care nu îl reproduc aici.

Așa că, doamnelor, aveți grijă unde ieșiți cu copiii la masă. Și echipați-vă cu tot ce aveți nevoie pentru a păstra liniștea.


One thought on “Liniște la masă!!!”

  1. in Belgia???
    no shit, ai dat peste un ciudat rau, pt ca aici copiii sunt des intalniti prin restaurante…

    Eu nu as fi plecat. As fi cerut o alta masa sau sa ii zic sa taca si el ca deocamdata vorbeste mai mult decat un copil.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *