Girls just wanna have fun

going outNoi, mamele,  suntem creaturi extraordinare care, pe lângă că avem nenumărate calități,  avem această minunată superputere de a face mai multe lucruri în același timp. Multitasking se numește. Constă de fapt în a face (cu un aparent succes) o sută de lucruri deodată în timp ce nici unul dintre ele nu e dus la bun sfârșit fără a fi direct responsabil de începerea altor trei lucruri (cel puțin) pe care nu ai cum să le termini, oricât de mamă ai fi. E ca atunci când faci un bulgăre de zăpadă. Se tot prind de sarcinile tale alte sarcini, până când nu mai poți căra bulgărele și îl izbești naibii de pământ. Asta, dragelor, este o altă calitate a noastră. Să fim mereu nemulțumite de cum ne ies lucrurile și de cum se aliniază restul lumii în jurul nostru.

Nu e nevoie să insist prea mult cu explicațiile. Nu există moment al zilei în care să nu facem cel puțin două lucruri în acelați timp. Și pentru că ne iese ziua, încercăm la fel și noaptea.

Și începem de seara. În prima seară, e o seară liniștită, de timp de calitate împreună cu prietenele şi cu copiii – al meu, ai lor şi ai altor părinţi care, deşi nu au ieşit cu noi, au ajuns să facă parte din serata noastră, c-am vrut că n-am vrut. E o seară de mame – copii, planificată atent, dat fiind că fiecare copil (n)-are același program de somn, papa şi caca, şi e o seară în care ne bucurăm toate de cât de frumoşi, deştepţi şi maimuţici cu corniţe sunt copiii noştri, ce tare au crescut ei şi ce bine arătăm noi.

Această seară e interesantă nu pentru câte bucăţi de pizza s-au strâns de pe jos şi de pe sus, nici pentru câţi “Nu-i voie!, Dă-i şi ei!, Jucaţi-vă împreună!, Staţi jos!, Mai încet!, Nu mai plânge!” s-au spus, în timp ce fiecare dintre noi susțineam cât de democratice și necondiționate suntem în abordarea părintească, nici pentru cum regulile privind copiii şi telefonul, copiii şi umblatul în genţile mamelor sau copiii şi ruptul florilor de pe terasă s-au relaxat, sau pentru câte rujuri au mâncat copiii în timp ce noi povesteam întâmplări din liceu care, deşi ştiute pe de rost de fiecare dintre noi, încă fac deliciul acestor gen de întruniri.

Nu, seara aceasta e interesantă pentru plănuirea într-un mod la fel de fraudulos precum erau ieşirile din adolescenţă plănuite, a marii ieşiri între adulte şi printre adulţi, plănuire ce a avut loc folosind limbaje codate pe loc (dar cumva tot pe loc decodate la cea mai infimă mişcare din sprânceană) pentru scene precum: “imediat după ce culcăm copiii, pe la 11, stăm până dimineaţă, să se descurce bunicii, soţii sau soacrele – după caz, ce, noi nu merităm?, etc.

Şi nu că nu am mai meritat până acum, dar de data asta avea să fie mortal, aveam să ne distrăm de minune, aveam să stăm până dimineaţă, aveam să ne rupem gleznele pe ringul de dans, aveam să simţim vibe-ul centrului, aveam să ne relaxăm cât pentru toată mamicia trecută şi viitoare, aveam să ne demostrăm că în faţa relaxării (sau destrăbălării) noastre nu stă nimeni şi nimic, aveam să ne demonstrăm că mai putem pierde nopţile şi altcumva decât alăptând, calmând colici, gonind monştri sau oferind apă, lapte, îmbrăţişări sau nervi unui pui de câţiva anişori.

Zis şi făcut. Am ales un loc şi cu terasă şi cu bar înăuntru, unde se şi mănâncă se şi bea, se şi dansează se şi stă, alegere special făcută ca să nu fim prinse în off-side în cazul în care una dintre noi trebuie să stea mai mult pe telefon decât pe ringul de dans ca să explice cum se face o formulă de lapte, sau în cazul în care vreuna nu a apucat (din nou) să mănânce mic dejun, prânz sau cină, sau în cazul în care vreuna nu suportă fumul de ţigară sau se decide să se lase sau, de ce nu, să se apuce subit de fumat.

Apoi, am îmbrăcat una pereche de jeans şi una pereche de pantofi comozi – ţinută salvată de un top care în opinia mea avea să rupă gura târgului, fiind convinsă că nu am să fac abatere de la marele plan la care am aderat cu toate, unele că vor, altele că au fost convinse de matriarhatul format mai mult sau mai puţin cu o seară înainte. Am ajuns la ţinuta asta bestială după ce am încercat diverse combinaţii de lucruri care arătau fabulos dar care nu mi-ar fi garantat o seară comodă. Și sincer, după ce am făcut promisiuni copilului că mă întorc cu toată lista de lucruri pe care doreşte să le aduc din oraş (oprindu-mă din promisiuni atunci când înșirurirea a continuat cu diverse lucruri ce nu încap în geantă dar care sunt toate neapărat roz), crede-mă că de comoditate aveam nevoie ca să pot ieşi pe uşă. După ce i-am făcut ei aceste promisiuni, mi-am făcut promisiuni şi mie însămi, cum că în seara dansantă nu voi vorbi despre copii sau orice altceva ce va duce iminent la o discuţie despre copii, mi-am pus pe buze rămăşiţele rujului mânjit pe toată geanta şi în portofel cu o seară înainte, m-am mirat cum Dumnezeu a încăput rujul şi în compartimentele dedicate cardurilor (cele de fidelitate la farmacii, nicidecum cele de credit), am băut două ristretto-uri care să îmi asigure ochi larg deschişi măcar până la 1 noaptea şi am pornit la marea întâlnire.

Ajunsă la locul faptei, unde deja cele mai harnice dintre petrecăreţe păreau că şi-au culcat deja copiii, am început să mă mir…La început în gând, apoi prin mesaje non-verbale, din nou codate, pe care să le înţelegem doar eu cu prietenele mele, cu speranţa că emoţiile nu se vor transfera pe mimica mea, aprinzându-mi-se pe frunte – ca la un joc de “ghiceşte sentimentul” – cuvinte precum : Cum? Rochie de nuntă pe terasă? Cum se poate umbla pe acele tocuri? Toată lumea a fost la coafor? S-a inventat rimelul care aplică gene false? Se poartă piele – vânată de frig de dragul rochiilor cu paiete cu vedere la şirea spinării?… Şi m-am oprit la timp pentru a nu aluneca pe drumul viclean al ceea ce am învăţat în facultate (acum vreo 2-3 ani după propriul meu măsurător de timp care nu ştie să numere decenii), că se numeşte generation gap.

Şi tocmai când mă miram unde încape atâta lume în locul mic, loc asemănător unui acvariu uman în vitrina căruia se etalează ţinute şi freze de mine văzute doar prin reviste, pe la orele 12.00, când s-a luat ultima comandă de cafea sau băuturi care nu potenţează stări de dezinhibare artistică, a început să vină lumea la distracţie.

Şi-au tot intrat… Cu mic cu mare, cu scurte cu lungi, cu bucle fără bucle, cu decolteu şi foarte decolteu, cu ruj şi foarte rujate, cu platformă şi pe foarte mari platforme, elegante şi foarte elegante, frumoase şi foarte tinere. Şi-au urmat apoi băieţii, unii mai enigmatici ca ceilalţi, unii mai serioşi ca ceilalţi, plesnind de atâta încordare presupusă de ieşitul în oraş. Puteam să jur că mulţi încercau să îşi înghită eventualele zâmbete pentru a se potrivi tabloului, de parcă locul nu era destinat distracţiei ci unei întruniri la care se pune la cale vreo strategie de salvare a căii lactee. Ne-am amuzat pe sub mustăţi, unele dintre ele (mustăţile) acoperite de spumă de lapte sorbită de la ultima cafea servită, altele deja pălite de roşeaţa vinului. După încă o jumătate de oră, şi câteva zeci de poante spuse şi hăhăite la masa noastră de femei relaxate în jeanşi, am hotărât să ne facem curaj, cu câte un pahar de vin în mană (să avem de ce să ne ținem în lipsa căruciorului) să mergem măcar până la baia clubului, să nu spunem că nu am intrat.

Ei, drumul până la toaletă, care era strategic pusă cumva în capătul încăperii, ascunsă în spatele a ceea ce noi am constatat în unanimitate că este masa DJ-ului, toaletă aşezată aşa tocmai ca să îţi exersezi abilităţile de supravieţuire în junglă în expediţia această de eliberare a pipi-ului ţinut două ore pe terasă, a fost un adevărat evantai de pufnituri, râsete şi plânsete de la atâta ras. Am aflat pe parcursul acestui drum de ce era absolut necesar să ne prezentăm la locaţie cu piele învineţită de frig. Fiindcă înăuntru nu era aer decât pentru respiraţie de supravieţuire… Drept dovadă, nimeni nu se rupea în figuri de dans extenuante ce ar cere după ele expiraţii profunde. Nu era, de altfel, nici loc de asemenea dansuri. Aşa că, data viitoare, sperăm că în acest deceniu, ne vom conforma şi ne vom prezenta cu minime haine şi dispozitive mici de cărat telefon, chei şi eventual o batistă.

Am continuat drumul până la toaletă, mergând lasciv – aşa cerea conformaţia grupului compact de oameni, nicidecum muzica sau dispoziţia noastră –  în şir indian, toate cu ambele mâini sus şi burţile trase, pentru a deveni subit mai subţiri decât deja eram, nu în scop estetic ci în scop pur practic de a ne putea strecura spre baie. Odată ajunse acolo, am constatat cu stupoare nu numai că toaleta era unisex – adică o încăpere în care se împarte doar locul unde se face pipi, nu şi locul unde se ajustează îmbrăcămintea, rujul, sutienul, barba (!) – ci şi faptul că, în esenţă, TOALETA este locul principal! Nu barul, mesele, terasa sau ringul de dans… Cu alte cuvinte, la toaletă se întâmplă TOTUL. Pahare elegante de vin şi discuţii elegante, însoţite de discrete mişcări de dans și din spranceană, uneori şi de timide priviri în oglindă. Ghinionul a fost că ne-a tentat şi pe noi să ne uităm în oglindă şi ne-am intersectat privirile, noi fetele între noi, umile necunoscătoare de noi trenduri în grupuri sanitare. Şi atunci, inevitabilul s-a produs. Am pufnit cu toate într-un râs isteric, ca norocul DUPĂ ce am folosit toaletele, râs pe care cei care discutau elegant, în timp ce își pieptănau barba,  cu siguranţă l-au pus pe seama alcoolului consumat – spre nepăsarea noastră, neştiind ei că poate împreună abia dacă băuserăm un pahar de vin.

Şi uite aşa, am considerat că ne-am atins scopul serii şi ne-am întors cu aceeaşi dificultate inapoi pe terasă, unde, 50 de poveşti (dintre care, recunosc, 49 includeau copiii) mai târziu, am cerut nota, îngrozite fiind de gândul că în câteva ore ne vom trezi direct în focul schimbării de scutece, în mijlocul unei partide de cucu-bau sau rugându-ne de copii să se mai uite la desene, până când reuşim să facem ochi.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *