img_3212

Cu copilul de trei ani în vacanță

 

Vacanța n-ar fi la fel de (liniștită) palpitantă fără micuțul sfătos prin preajmă. Totul decurge lin, conform planului, fără nicio bătaie de cap. Dar să vă dau câteva exemple, ca să înțelegeți mai bine ceea ce vreau să spun:

1. Eu: plecăm la plimbare. Vrei să bei apă înainte să plecăm, ca să nu car sticla cu noi?
Copilul: nu. Nu mi-e sete.
La două minute după ce facem câțiva pași, suficient cât să ne îndepărtăm de hotel, copilul cuvântă: mami, mi-e sete! Vreau apă, te rog vreau apă!

2. Mă așez liniștită. În câteva secunde, ca și cum e activat de un senzor nevăzut, copilul se apropie de mine și mă anunță că vrea la baie. Sau că vrea apă. Sau mâncare. Orice, numai să nu mă vadă că stau degeaba.

3. La restaurant.
Eu către copil: te rog să mănânci, pentru că mai târziu nu avem de unde să mai cumpărăm mâncare!
Copilul: nu mi-e foame.
Cunosc scenariul și nu mă las dusă de nas. Cer mâncarea la pachet. Imediat ce ieșim din restaurant, sunt anuțată că îi este foame. Scot victorioasă mâncarea din pachet. Ahaa!

Ne-am împrietenit cu o familie de chinezi, venită în vacanță cu băiețelul de un an și două luni. Îi observ de-a lungul mai multor zile și constat prin comparație că noi, românii, suntem un neam stresat. Și precaut din cale afară. Povestea cu drobul de sare ne reprezintă în totalitate.
Copilului chinez nu i se strigă indicații la fiecare zece secunde, cu privire la ce să facă sau să nu facă. Sau ce i s-ar putea întâmpla dacă ar face. Sau dacă n-ar face. Poate chinezii nu posedă această calitate de a vedea în viitor, cu care par a fi înzestrați românii.

“Nu te duce acolo că te trage curentul! Nu alerga că s-ar putea să cazi! Du-te de acolo, că s-ar putea să te lovească mingea celor care se joacă un kilometru mai încolo! Dă-i și altui copil jucăriile tale!” Și tot așa, românii sunt plini de indicații (inutile) prețioase, pentru că par să știe cum funcționează legea cauză-efect, cu o mare precizie, demnă de “cercetători britanici”.

În cultura chineză, constat cum copilul este lăsat să descopere, sub atenta supraveghere a părinților care intervin doar când este cazul. Unde “cazul” = pericol real. În rest, nici urmă de cicăleală.

Poate familia întâlnită de mine este una mai relaxată iar generalizarea nu se aplică la întreaga nație. Dar un lucru este cert: dădăcitul rămâne specific românilor.

 


2 thoughts on “Cu copilul de trei ani în vacanță”

  1. Cu copilul de un an in vacanta:
    – singurul bebeloi care se târâia prin piatetele din Venetia. Soc si groaza pe italieni!
    – bătea vântul intr-o seara, fata fără caciula. Vreo doi m-au rugat sa-i pun ceva pe cap. :)))
    Asa ca nu doar romanii sunt asa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *