" />

Un țânțar, un armăsar

image

M-am întâlnit cu o amică, mamă a doi copii, cu care am petrecut aproape toată vara trecută.

Copilul cel mare este la școală și oarecum independent, iar cel mic, în vârstă de trei ani, este acasă și vorbește mai mult engleză decât românește, fiind în grija bonei filipineze.

Cei doi sunt crescuți cu implicarea  prezența întregii familii, întrucât părinții ei au fost relocați în casa foarte încăpătoare. Deci grijile cad rar pe umerii mamei care, atunci când mezinul schițează vreo nemulțumire, este pasat cu rapiditate bonei.

Orânduirea casei este asigurată de menajeră, a grădinii de către grădinar, a transferului către oraș de către șofer și a bunăstării familiei de către tatăl muncitor și cu minte sclipitoare pentru afaceri. Mamei născătoare îi rămâne, prin urmare, grija propriei persoane, sintetizată în a arăta bine, a da pe la sală, pe la manichiură și prin deplasările soțului. Și de a aduce la cunoștință tuturor celor interesați sau nu, statului ei de jupâneasă.

În această ordine de idei și de relaxare, m-a întrebat afectată dacă îmi este greu cu doi copii, ocazie cu care i-am mărturisit cu o oarecare neîncredere în capacitatea ei de a înțelege că sunt obosită și că da, mi-e greu uneori. Dar că rezist…

Nici nu m-a lăsat să termin și mi-a mărturisit tare, să audă toată lumea, că și ea a clacat în urmă cu un an. Efectiv n-a mai rezistat. Au năpădit-o grijile și toanele copiilor. Cel mic…nu mi-a explicat foarte coerent cu ce a împovărat-o, iar pe cel mare a trebuit să-l mute de la o școala scumpă la una și mai scumpă. Și la toate acestea s-a adăugat și agitația acumulată în cele două luni petrecute în vacanță, la mare. A fost prea mult!

Mi-a fost milă de mine, dar de ea mi s-a rupt sufletul!

foto: google


One Comment

Lasă un comentariu

Required fields are marked *.