" />

O lume minunată în care veți găsi…

Am început să arunc un ochi pe internet și câteva degete pe tastatură, în căutare de jucării de pus în ghetuțe și sub brad.

Acesta este un subiect care mocnea în mine, că doar nu este prima oară când cumpăr jucării, dar aștepta momentul potrivit și detaliile necesare să se transforme într-o povestioară cu tâlc.

Toate jucăriile au ceva în comun, acel “ceva” regăsindu-se în prezentări ridicole care ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Cei care alcătuiesc textele din descriere îți jură solemn, cu o mână pe verde natural și alta cu degetele încrucișate la spate, că respectivele investiții “țin copilul ocupat ore întregi”. Lasă vârsta și capacitatea de concentrate aferentă! Îți dorești liniște și să nu cumva să te atragă cel mic în vreo activitate care să te implice și să ajungeți, Doamne iartă-mă, să vă jucați împreună? Oamenii de marketing au găsit soluția să te păcălească și să-ți creeze iluzia că, achiziționând acel obiect, copilul te va lăsa în pace pentru că îl va găsi mai interesant decât tine “ore în șir“. Unii ridică miza și profitul și adaugă “și zile la rând”.

Așadar, cu o sumă deloc modică, îți cumperi liniștea cum ar veni. Ispita este mare și se pliază perfect pe dorința ta de a mai respira!

Alte site-uri îți promit că, alături de minunata și absolut necesara jucărie, “copiii nu se vor mai simți singuri niciodată“. Cam aici se termina și rolul tău afectiv ca părinte, atenția și compania putând fi ușor substituite de, iată, o jucărie interactivă din plastic sau din lemn, cu nu știu câte leduri, ace, brice și carice.

Îmi place mult și generalizarea. TOATE jucăriile sunt pe placul TUTUROR copiilor! Am căzut și eu în capcana aceasta la început, când eram naivă și nepricepută, după ce am cumpărat o minge interactivă care cânta, se învârtea, vorbea de una singură, la recomandarea unei prietene care mi-a spus că a creat frenezie în rândul copiilor ei. Atât de independentă și de gălăgioasă era mingea aceasta încât am crezut că o s-o treacă administratorul la întreținere, suspectând că mai stă careva cu noi.

Când a ajuns coletul acasă eram atât de entuziasmată încât nu mai dovedeam să o despachetez și să-i dau drumul să se rostogolească prin casă, spre deliciul (credeam eu) copilului bucuros la vederea noului obiect. Doar că el s-a speriat atât de tare încât nu mai dovedeam s-o opresc și s-o ascund. Am readus-o în atenția lui târziu, după vreo jumătate de an, când a apăsat pe vreo două butoane și apoi a lăsat-o într-un colț al camerei, să stea acolo liniștită. Și bine a făcut, că nici pe gustul meu nu era.


Lasă un comentariu

Required fields are marked *.