img_5948

Amintiri din copilărie

Dacă ar trăi pruncii mei o copilărie după chipul și asemănarea celei pe care am avut-o eu sau oricine din generația mea, cred că aș ajunge la balamuc. Nu știu zău cum a rezistat mama fără să n-o ia razna. O singură explicație îmi vine în minte: în acele vremuri, oamenii se puteau baza mai mult pe intervenția și ajutorul întregii comunități. Ne știau vecinii pe o rază de câteva blocuri, umblam în grupuri de copii și ne știa și “tanti de la pâine”.

Spre exemplu, țin minte când o colegă de școală m-a invitat la ea acasă, să ne mai jucăm după ore. Nu mai știu exact ce vârstă aveam, dar eram în clasele primare. Prietena mea stătea la două minute de noi așa că pentru mine a fost ca și cum am mers acasă, dar două blocuri mai la dreapta.

Casa lor era tare frumoasă și avea ceva aristocratic în ea. Colega mea provenea dintr-o familie avută, lucru impresionant pentru mintea mea necoaptă, întrucât vedeam nevăzute până atunci. Mobilier din lemn de cireș, jucării cum nici nu credeam că există și casă mare și luminată, decupată parcă din revistele de decorațiuni interioare.

Părinții ei m-au întrebat dacă am anunțat acasă unde sunt. Iar eu, de teamă că dacă le spun adevărul mă vor alunga din acel rai, am mințit că da.

La momentul la care se înserase, mi-a venit și mie mintea la cap și bănuiala că ar cam trebui să merg acasă. Bieții mei părinți mă căutau îngroziți cu vecinii și cu poliția și împânziseră cartierul pentru a mă găsi.

În alte zile, când ne adunam toți (adică vreo 30) în fața blocului, nu la mall, și ne inventam jocuri care mai de care mai trăznite, a venit unul cu o idee asupra căreia am agreat imediat că este genială: să mergem la furat de mere, să le mâncăm, iar apoi să ne caftim cu cotoarele!

Zis, mâncat și făcut. Am mâncat mere multe, din acelea care-ți fac gura și stomacul pungă. Mai multe cotoare îți ofereau mai multe șanse să le zvârlești cuiva în cap și să ai de ce râde multă vreme de atunci încolo. Problema era că nu ne puteam hotărî asupra celei mai bune modalități de a depozita resturile. Dacă băgam tricoul în pantaloni și le strângeam în sân, eram mereu fleșcăiți pe piele. Așa că ni s-a părut mai inteligent să ridicăm tricoul în exterior, în dreptul burții, și să-l transformăm în marsupiu pentru prețioasele cotoare care se făceau maro văzând cu ochii. La fel și tricourile noastre, care nu aveau să mai iasă curate în vecii vecilor, amin.

Când nu eram la furat de mere și stăteam cuminți în fața blocului, ne îndemnam la joc. Astfel, capacul de la canalizare se transforma în mod ideal în “casa” de unde cel obligat să ne prindă trebuia să-și ia avânt într-un picior, iar noi să alergăm doar cu spatele. Regulile erau simple, iar cine le încălca devenea chiriașul “casei”, acompaniat în fugă până la adăpost de șuturile noastre în fund. Da, eram nemiloși, dar ni se părea distractiv. Și nici un părinte nu intervenea la alt părinte pentru a acuza comportamentul “agresiv” al copiilor. Ne împărțeam șuturi în fund, că așa cerea jocul, și nu se supăra nimeni.

Și pentru că tot am menționat furatul de mere, mi-am amintit de unii care au fost prinși în fapt și trași de urechi și de perciuni de către proprietarul pomului. Credeți că s-au liniștit? Nici gând. Răzbunarea a fost ticluită în detaliu și, la ceas de seară, au revenit la pomul cu pricina, l-au escaladat și au mușcat din cât mai multe mere, fără să le rupă de pe creangă. A doua zi pomul discordiei a fost tăiat.

Acestea sunt doar câteva din ideile izvorâte din mințile noastre mereu puse pe ispravă, care duceau la situații cu care copiii mei sigur nu se vor întâlni. Vor face altele, știu, dar cred că am avut o copilărie atât de ingenuă și de haioasă, imposibilă într-un prezent în care paște primejdia la tot pasul.

foto


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *