" />

Amintiri din Crăciunul copilăriei

Pe când eram mici și prostuți, eu și fratele meu cântam toate colindele pe care le știam și recitam toate poeziile pe care le învățasem cu fața la ușa de la sufragerie, cea cu geam opac pe mijloc, prin care se distingeau luminile de la instalația bradului.

Atât eram de siguri că în timp ce noi cântăm moșul e dincolo de ușă și așază cadourile sub brad, că ridicam tonul și răcneam colindele, să fim siguri că ne aude. Știam noi că nu e important să cânți bine atâta vreme cât cânți tare.

Mare ne era dezamăgirea când deschideam ușa și nu găseam niciun moș acolo, însă ne consolam repede cu ceea ce lăsase pentru noi sub brad.

Pe când am mai crescut și ne-am prins că suntem trași pe sfoară, am jucat mișelește. Am făcut în continuare jocul parinților, cu singura precizare că scotoceam toată casa cu câteva zile înainte, ca să deconspirăm toată conspirația. Dar, în naivitatea noastră, nu știam să ne ascundem bucuria cu privire la ceea ce găseam ascuns pentru noi. Astfel, și mama s-a prins că noi ne transformasem în micuții exploratori atunci când, puși fiind să scriem scrisoare moșului, noi am cerut cu lux de amănunte, mărime și culoare ceea ce ea deja cumpărase pentru noi.

Asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm în continuare de cadouri și nu țin minte să fi rămas traumatizați de marea descoperire că moș Crăciun nu există, după cum e trendul acum.

Crăciun fericit!


Lasă un comentariu

Required fields are marked *.