img_0102

Copii agitați versus părinți epuizați

Simt nevoia unei mărturisiri și, pentru că un preot n-ar înțelege, mă adresez mamelor care știu despre ce vorbesc: n-am fost pregătită pentru copii așa energici! Bine, cred că n-am fost pregătită pentru copii în general dar…când ești vreodată pregatită cu adevărat?

Așadar, să revenim la partea cu energia. Copiii mei nu merg pe stradă, ei țopăie. Ei nu merg cu mine de mână, cum am văzut că fac alți copii, ci aleargă în jurul meu până amețesc eu. Ei nu înaintează în dreptul meu ci aleargă în cealaltă direcție doar ca să aibă de unde să țâșnească în sprint către mine. Seara, la culcare, dacă le citesc o poveste, se scarpină, se foiesc, fac o cazemată din perne, se fugăresc prin toată casa, se bat cu pernele și orice altceva numai să nu stea în loc și să se relaxeze.

Încă de când erau mici și alții dormeau trei somnicuri pe zi, ai mei rezistau binemersi cu unul. Acum, când cea mică sare lejer peste somnul de prânz și aleargă până seara, cel mare îmi spune răspicat că el s-a săturat să doarmă. Mi se pare firesc, ținând cont de câte lucruri grozave are lumea aceasta de oferit. De ce să dormi și să riști să-ți scape ceva?

Recunosc faptul că am plecat de la o premisă greșită. Mama mea mi-a spus în repetate rânduri că eu am fost un copil tare liniștit și că unde mă punea, acolo stăteam. Cu aceste vorbe răsunându-mi în minte, am crezut că voi avea prunci după chipul, asemănarea și firea mea, șocul diferenței fiind ulterior fantastic. Au trecut ani de zile și mie tot nu-mi vine să cred! Trăiesc binemersi cu asta și tot îmi spun că eu nu pot trăi așa. Sunt încă în faza de negare!

Trebuie să admit totuși că, deși stăteam unde mă punea mama, nu cred că am dormit nici eu prea mult la viața mea. Acum, ca adult, sunt certată rău cu somnul și nu dau deloc vina pe cei mici pentru că mereu a fost așa. Trezitul noaptea pentru ei nu mă deranjează prea tare pentru că oricum nu dorm prea profund. Și nici prea odihnitor. Deci mai bine că mă trezesc pentru că și așa mă cam plictisesc. Atâta doar că eu nu țopăi, că în rest funcționăm în aceiași parametri.

Ultima oară când am reușit să dorm pe săturate a fost la prima sarcină când, mulțumită unor suplimente recomandate de doctor care aveau somnolența trecută ca efect secundar, adormeam în orice context, fie el și unul important. Astfel, puteam fi văzută dormind cu capul pe masa din restaurant, în mașină, când soțul cobora un minut la bancomat și cam pe oriunde găseam măcar un perete pe care să-mi sprijin capul și să adorm în picioare precum calul.

Așa epocă de aur am trăit în perioada acelor medicamente încât, după ce am născut, am rugat-o pe doctoriță să-mi mai prescrie câteva. Dar ea a luat asta pe o glumă bună, deși eu o rugam amarnic de serios. Așadar, ce pretenții să am de la moștenitorii apucăturilor mele alerte?


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *