IMG_4382

Punct și de la capăt?

Până să am copii, credeam cu naivitate că relațiile între adulți iau cele mai complicate forme. Să luăm, spre exemplu, o relație de cuplu în care te înțelegi, te mai cerți, te împaci, iei o pauză, revii, te căsătorești, divorțezi și pleci departe de cel cu care nu mai poți sau vrei să trăiești.

Faptul că poți pleca dintr-o relație atunci când nu mai ai chef de ea mi se pare o libertate extraordinară. Te simți îndreptățită să alegi în acest fel, nu mai vrei să demonstrezi nimic, crezi că ai dreptate și că oricum ai expune problema nu te faci înțeleasă. Și atunci alegi să pleci pentru a căuta pe cineva mai potrivit, invocând motivul american al “nepotrivirii de caracter”. Nimic nu te obligă să rămâi acolo și să încerci să repari relația dacă nu-ți dorești asta.

Ei bine, lucrurile nu stau la fel și în cazul relațiilor cu copiii. În cazul acestora nu poți invoca nepotrivirea de caracter și nu poți întoarce spatele să pleci atunci când ai epuizat orice soluție. Trebuie să rămâi pe loc și să dezbați, să te străduiești să faci caracterele să se potrivească. Puternica dragoste care leagă părintele de copil nu rezolvă chiar orice atâta vreme cât un orgoliu puternic își pune amprenta pe gândire și simțire.

În relația cu copiii trebuie să reziști pe baricade și nu-ți permiți luxul de a te considera o victimă nedreptățită și îndreptățită să renunțe. N-ai voie să renunți. Găsești în tine resurse infinite de bunătate și empatie pe care dacă le-ai accesa și în cazul relațiilor cu alți oameni, lumea ar fi mai bună și mai ferită de încrâncenare!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *