Definiția prieteniei

ADULT – prietenia înseamnă o relație frumoasă în care doi oameni se respectă, se plac, se simt atașați unul de celălalt, relație bazată pe împărtășirea unor idei și păreri similare.

COPIL – prieten este un fel de supus care se joacă mereu cu tine, în condițiile stabilite de tine și care face, în general, doar ce și cum vrei tu.

Impactul jucăriilor

O mămică grijulie și toată toată atentă îmi povestea zilele trecute că ea nu i-a cumpărat băiețelului ei ( în vârstă de șase ani) niciun pistol de jucărie până acum. Sau mitralieră?! Ptiu, ptiu, piei satană! Ceilalți copii pot avea, e treaba părinților dacă aleg să le cumpere astfel de jucării nocive, dar al ei nu va poseda așa ceva. Și poate să-i ceară până nu mai poate, că ea nu are nicio intenție să-i cultive porniri violente.

Preferă să-l ducă la pian și la dansuri, dezvoltând astfel latura sa mai sensibilă. Toate aceste declarații erau presărate cu ochi dați peste cap și erau relatate pe fondul unei atitudini fals umile și sigure 100% că deține rețeta succesului pentru a crește un copil perfect.

Ascultam fascinată detalii despre analiza minuțioasă făcută din punct de vedere semnificativ fiecărui obiect care intra în viața copilului. Nimic nu era lăsat la întâmplare. Pe când o admiram și mă gândeam că poate nu sunt suficient se atentă sau exigentă la rându-mi, îi aud băiatul strigând către un altul: “Pleacă băi imbecilule de aici!”

Am răsuflat eliberată de povară. Pistolul de jucărie pare să fie ultima grijă.

Adulții spun lucruri trăznite

Dau binețe unui vecin ieșit la plimbare cu fetița în vârstă de trei luni. Întreb politicos ce face bebelușa și constat la fel de politicos cum a crescut precum Prâslea, într-un timp atât de scurt. Răspunsul mă pălește fără anunț prealabil: “E cam agitată din cauza puseului de creștere de trei luni. Dar MÂINE trebuie să se termine, așa zice calendarul.”

Am gogonat ochii și am căscat gura, incapabilă să articulez ceva mai diplomatic decât: “Crezi că e chiar atât de…matematic? Mâine? Fix mâine?”

M-a asigurat că da, că mâine se încheie perioada despre care a citit în cărți și că a cronometrat exact de când a început.

Ce să vă zic?! Nu mai pot ieși liniștită nici să duc gunoiul că una două aud o nerozie despre care să vă povestesc și vouă.

Fie ce-o fi…!

De fiecare dată când mulțumesc cerului că nu mă confrunt cu o anumită situație pe care o văd la copiii și părinții din jur, ajung inevitabil să am parte și eu de ea. Ca și cum mulțumitul meu ia o întorsătură nefirească în drum spre cer, se lovește de karmă sau cum s-o numi și ricoșează înapoi spre mine în ceea ce interpretez ca fiind o ironie a sorții.

Când a început copilul meu grădinița mă uitam cu milă la ceilalți copii care plângeau cu lunile după părinții lor. Și am mulțumit în gând, ușurată, că al meu nu plânge, nu mi se prinde de picior și că s-a adaptat destul de ușor. După jumătate de an și câteva evenimente nefaste n-a mai fost chip să vrea acolo. S-a prins de picioarele mele zbierând și tăvălindu-se. Pe bună dreptate, am aflat în scurt timp, dar mi s-a arătat din stele că mi se întâmplă și mie ceea ce li se întâmplă altora.

Când alți părinți se plângeau că pruncii nu mai vor să meargă la activități sportive, mulțumeam în sinea mea, mândră că băiatului meu îi place la înot și că merge cu plăcere. Până într-o zi când, dintr-un motiv foarte întemeiat (n-a primit lăbuțe de înotător adult și profesionist, ha, ha!), n-a mai vrut să audă de mers la înot. Așa că mi-am înghițit mulțumirile pentru că mi s-a arătat încă o dată că e doar o chestiune de timp.

Acum îi place mult la tenis dar m-am mai maturizat și eu și am învățat să mă abțin de la atâtea mulțumiri. Mă limitez la a exclama un “Aha!” constatator și apoi alung orice gând de satisfacție de teamă că stric feng shui-ul. Am adoptat atitudinea fatalistă cu “Fie ce-o fi, mergem înainte!” 🙂