" />

Frumusețea stă în gura privitorului

visit-the-tea-routes-of-mauritius-discounted-price (4)Am intrat azi într-un bookshop cochet unde mirosea a lemn copt de trecerea timpului, a muzică bună ce îți face neuronii să se relaxeze ca într-un salon de masaj și mai ales, mirosea a liniște. Da. Mirosea a liniște. Acel gen de liniște care te poartă cu gândul la o mâncare bună ce îți restabilește nivelul endorfinelor, te înconjoară cu adrenalină, mai ceva ca o oră de tae-bo, trx sau ce s-o mai purta acum prin sălile de sport.
Mereu pășesc în shopuri de acest gen când am nevoie de timp cu mine, răsfoiesc cărți și îmi imaginez cum aș aranja lucrurile frumoase de pe rafturile lor pe rafturile bucătăriei mele. Dacă aș renova-o. Am pus mâna pe o cutie de ciocolată, ambalată într-un celofan fuchsia, culoare ce îmi trezea retina într-un mod neplăcut, dar care mi-a înțepat dulce nara cu un amestec de miresme care mi-a amintit pe loc de cea mai gustoasă cină pe care am avut-o vreodată –  Gât de porc gătit lent, acompaniat de piure de vanilie, fondant de stafide și sos de anason stelat. Aha, exact așa. Până termini de citit denumirea acestui fel de mâncare îți lasă gura baltă, pardon apă, și simți nevoia să mănânci cu toată ființa, la fel cum fac bebelușii care abia descoperă  morcovii pasați.
Să vă spun despre acest fel de mâncare. Porcul, adică gâtul lui, este marinat pentru 24 de ore în ingrediente secrete, pe care nu mi le-a divulgat nimeni, începând cu ospătar și terminând cu marele chef, oricât de drăguță, insistentă și chiar disperată m-am arătat, marinare după care gâtul porcului este gătit lent,  în aromele specific creole.
Desigur, este servit într-o locație exotică, într-un loc ce amintește de plantațiile vechi de ceai despre care afli doar din documentare, un loc cu un aer de colonie franceză, în insula Mauritius. Și nu, nu îmi amintesc să fi fost nimic în meniu pentru vegani.  Era cu siguranță un loc pentru cei ce se bucură de viață, cu toate cele ale ei, inclusiv puțină untură. Și în adâncul sufletului meu știu că dacă mi s-ar fi divulgat secretul marinării, gătit la aragazul meu, porcul nu ar mai fi porc la fel cum a fost acolo. Sunt multe lucruri de văzut și mai ales de gustat în Mauritius, sigur veți fi  uimiți, așa că vă invit.
Recunosc, am fost tentată să gust din tot ceea ce era mai aproape de bucătăria locală în acel meniu, să încep cu “to begin” apoi să continui cu “to go on” și apoi să trec la “main course”. Însă gândul la acel gât de porc gătit lent, nu mi-a dat pace. M-a obsedat și nu m-a lăsat să mă înfrupt din alte feluri, care, deși erau la fel de orgasmic descrise, nu mă convingeau la fel, precum a făcut-o porcul. Am cunoscut odată un om care își începea mesele mereu cu desertul, atent ales, pe principiul că el nu amână lucrurile care îi plac. Așa am decis și eu în acea seară, cu porcul acela.
Am stat cuminte până când a ajuns farfuria în față mea, bătând doar din picior în semn de nerăbdare, ca un copil în față căruia desfaci lent un ambalaj de ciocolată sau ca și Judy Hopps din Zootropolis. Recunosc, noi când mergem în vacanțe abia dacă avem timp să vizităm mare lucru, preocupați fiind să luăm înapoi cu noi cât mai mult din cultura ….culinară.
După ce am gustat acest porc m-am simțit profund culturalizată și îmbogățită spiritual și mai ales fizic, că să mă exprim pe scurt. Farfuria arăta atât de bine încât îmi era teamă să nu o stric, însă mirosul plin de arome perfect înfofolite una cu alta, mi-a depășit grija pentru aspectul estetic. Și al farfuriei dar și al meu, în costum de baie, a doua zi pe plajă.
Am luat, cu atenția pentru detalii pe care o mai observi doar la cei cu tulburare obsesiv – compulsivă, puțin din fiecare culoare de pe farfurie. Am uns bine bucățica fragedă de porc cu crema de vanilie și cu sosul înstelat și le-am dat voie să mă culturalizeze cum știu ele mai bine.  Când s-au lovit unele de altele, aromele, îmbrățișate ca într-o rumbă din aceea ce vezi doar la concursurile de dans sportiv – unde partenerii se strâmbă unul la altul și la public, când a pasiune când a crampe musculare – mi-am dat seama că nu există nimic mai bun pe lumea asta și m-am simțit extrem de vinovată pentru clipele în care îmi convingeam senină copilul de nici 2 ani că, dacă gustă brocoli, va gusta cel mai delicios lucru vreodată.
Nu mi-am dat seama exact cum se îmbinau toate minunățiile de ingrediente, nu pot să realizez asta nici acum, dar până la urmă haina lăsată pe papilele gustative m-a îndemnat să refuz categoric desertul, de teamă să nu șterg prea repede acel gust minunat, fraged, proaspăt și exotic, vanilat și parfumat doar atât cât trebuie, încât să vrei să adormi cu el pe buze, măcar la somnul de prânz.
Voi ați avut astfel de experiențe culinare? Vreau să știu! Vreau să știu! Cu sau fără carne. Spuneți-mi  în comentarii, până la 30.11.2017 și puteți câștiga și voi 1000e de la momondo. Eu tare aș vrea să văd cum se marinează porcul în Lisabona.
 #staycurious

3 Comments

  1. Cea mai frumoasa experienta culinara? As zbura cu momondo la Bari si doar sa mananc o pizza si apoi sa ma intorc. M-as duce si trezit in miezul noptii, sa mai gust o pizza asa cum trebuie ea sa fie. Aluatul subtire, crocant pe margini doar cat trebuie, gust extraordinar al ingredientelor, simplitatea asocierii lor si naturaletea servirii. Toate astea au facut celelalte pizze pe care le-am gustat sa paleasca. Surpriza cea mare a fost ca bucatarul era…roman.

    Reply

  2. Si asa as mai comenta, as descrie cu termeni alesi, despre taste si aftertaste, despre procedee sofisticate, glasare, caramelizare si cuvinte alese, frantuzesti. Nu stapanesc insa aceste calitati de critic culinar, as vrea insa sa va impartasesc despre paradoxul experientelor mele curiere. Am mancat la tailandezi in Anglia, la mongolezi in Germania, la taiwanezi in Austria si la libanezi in Cipru. Si abia am gustat din ce acestia au ales sau au putut sa impartaseasca din ceea ce probabil, in Liban mananci la ei acasa, in Thailanda la thailandezi si tot asa.
    Cel mai mult mi-a placut tot ce am gustat din bucuria libaneza, fin, dulce, senzual, plimbat alene de la papila gustativa la papila gustativa, gusturi imprimate alene pentru totdeauna, la fel ca aromele parfumurilor pe unitati de timp, pe experiente, de neuitat. Si daca nu voi ajunge niciodata in Liban, sunt linistita ca in memoria mea, este imbinata alaturi de culori, miresme si gusturi, Mary, dansatoarea din buric din restaurantul libanez, care prin dans, a adaugat touche-ul final al apogeului experientelor mele culinare. Poate pare putin, dar inainte de asta, eram o sofisticata care prefera varza a la Cluj si ciorba de salata verde, neaparat cu balmos, ciocolata de casa, prajitura tavalita si lichiorul de fructe, neaparat facut cu palinca de Bihor, savurat lin, langa brad, insotit de discutii despre arta si zbor, despre viata si bucurii-marunte, ca lingurita de sos de nuci, langa cel de iaurt, facut parca dintr-un lapte magic, cum nu mai poti gusta decat poate, in Liban.

    Reply

Lasă un comentariu

Required fields are marked *.