" />

Poze și amintiri

Căutând niște fotografii mai vechi am dat peste una de când am venit acasă de la maternitate, într-un februarie.

Afară era ger, știam că bebelușul are nevoie de aer curat, doar că nu realizam de unde să încep. Mi-era teamă să îmbrac copilul, să nu cumva să se frângă sau să nu fac o mișcare greșită sau insuficient de gentilă, atât îl vedeam de fragil, prețios, perfect.

Așa că am făcut ceea ce face orice mamă speriată care nu știe de unde să apuce copilul: am rugat-o pe propria mamă să facă ea ceva! Orice știe, numai să nu fiu nevoită să fac eu. Am intuit că știe ea mai bine, că doar eu și fratele meu am crescut mari și sănătoși iar pasarea acestei responsabilități într-un moment de panică acută mi s-a părut cea mai înțeleaptă alegere.

Mama a îmbrăcat bine copilul, noi ne-am îmbrăcat binișor și am deschis larg geamul camerei, să ținem nasul în aerul atât de rece încât ne-a lipit pe loc nările.

Poza pe care am găsit-o acum a surprins fix acel moment, în care bebelușul se strâmba la diferența de temperatură. Nu cred că e prea plăcut să ieși de la căldurică la ger. Dar e musai.

Al doilea copil s-a născut în octombrie, când vremea era superbă iar eu nu mai eram speriată de bombe. Am ajuns acasă de la maternitate și am hotărât să mai stau puțin cu bebelușul pe afară, la aer. Fiind slăbită după naștere, am ales să mă așez pe o bancă, lângă o bătrânică dornică de monolog.

La un moment dat, respectabila doamnă s-a uitat mirată la bebelușul din cărucior, apoi la mine, apoi la burta mea care arăta ca și cum n-aș fi născut tot și mi-a zis nemulțumită: “Așa repede îi faci, maică? Unul după altul?”


One Comment

Lasă un comentariu

Required fields are marked *.