În ordindea de idei în care mulți adulți se chinuie să găsească semnificația iubirii, copiii la 4 ani, o descriu firesc. Așa că, încheind foarte natural o conversație la felefon cu tatăl ei cu un “te iubesc” urmat de mulți pupici care gâdilă auzul, fata mea mă întreabă apoi: mami, ce înseamnă “te iubesc”? Hopa, e momentul perfect să îmi folosesc tehnicile de parenting acumulate de prin cărți cumpărate cu bani grei și stivuite în biblioteca de care nu am vreme să mă ating, fiindcă trebuie să fiu părinte în loc să citesc despre asta. Îi răspund – în semn de apărare că nu știu un răspuns la această întrebare pe poftă inimii ei – tot cu o întrebare. Ce crezi tu că înseamnă “te iubesc”? Ghemotocul de bucurie continuă în căutare de răspuns. ,,Nu știu mami… Adică știu așa că eu te iubesc. E ceva care nu se “provochează”. E ca un spectacol! ”
Mai târziu, spre seară, parcă nemulțumită de descrierea ei și simțind nevoia de completări, îmi spune: ,,Mami, de fapt, te iubesc e ca un curcubeu. Fiindcă mie îmi plac mult “curcubeiurile” și mi-e tare drag așa de ele de îmi vine să le îmbrățișez toată ziua.”

Cu așa descriere a iubirii, concluziile le las în mâna voastră.


Viitorul sună sumbru

Micuța Mamă Omidă în devenire, la nici cinci ani, îmi prezintă un viitor incert și aparent apropiat:

Mami, îți dai seama că mamaia (adică străbunica) mai are puțin și moare?
– De ce crezi asta?
– Pe bune? Păi tu n-ai văzut câți ani are?
– …
– Dacă mă gândesc bine, nici voi nu mai aveți mult, că și voi aveți mai mulți ani ca mine.

Am râs ca la o glumă bună, deși cu un picior în groapă în opinia unuia, pentru simplul motiv că nu mi-a pus întrebări serioase despre moarte. Da, vorbește despre ea, dar cu naivitatea copilului care nu înțelege exact ce presupune fenomenul. Iar eu nu mă arunc în discuții lămuritoare întrucât nu-mi sunt solicitate în mod explicit la momentul acesta. Și nici nu sunt pregătită și nici nu cred că voi fi vreodată, indiferent cât de mult îmi pregătesc răspunsurile în minte.

Dar va veni și momentul când mă va întreba serios și tare mi-e că-mi va ieși râsul pe nas.


Aventuri de peste mări și țări

Astăzi vă povestesc despre cum se merge cu taxi în China.

Asta dacă ai noroc să te ia! La orele de vârf, în locurile foarte aglomerate, să iei un taxi este cu certitudine o adevărată aventură. Te apleci la geamul întredeschis de pe partea pasagerului, ca la ghișeu, și comunici umil și plin de speranță destinația.

Continue reading Aventuri de peste mări și țări


Ce să faci? N-ai ce să faci!

Mămicile blogger ajunse în culmea carierei fac ceea ce este firesc pentru a revărsa lumina cunoașterii și asupra mămicilor de rând care aspiră casa  în secret să-și crească pruncii perfect: țin conferințe.

Prima gratuită, iar următoarele la un preț avantajos dacă mai aduci o prietenă, două trei, pe sistem piramidal.

Șapte moduri să…, Trei motive să…, Cum să… și Hai să… promit să te lumineze temporar, până când te confrunți cu situații noi odată cu creșterea copiilor și reînnoiești abonamentul ca să te mai luminezi puțin.

Cu studiile făcute temeinic pe google, aceste conferențiare te învață cum să te porți cu cei mici, cum să-i hrănești, în ce activități să-i antrenezi și cam orice altă informație de bază pe care ar trebui s-o ai deja în instinct, exceptând cazurile de lobotomie în urma cărora informațiile au fost șterse.

Dacă te uiți mai atent pe paginile lor de Facebook observi niște scăpări de râs, dacă n-ar fi de plâns. Astfel, o mamă blogger cu o comunitate considerabilă de adepte povestește despre un pui bio crescut cu dragoste și grăunțe sub cerul nepoluat, despre cât de grijulie este în alegerile pe care le face și, ca să convingă, pune o poză cu odorul mâncând fericit ostropelul rezultat din puiul mai sus menționat. Lângă farfurie, o doză de suc acidulat plin de zahăr și arome dubioase, care m-a făcut să mă întreb de două ori care este sursa fericirii copilului.

Dar…fă ce zice mama blogger, nu ce face mama blogger, pentru că mulți văd, puțini pricep și foarte mulți plătesc pentru conferințe revelatoare.

În această ordine de idei, avem marea bucurie de a vă invita la prima noastră manifestare de mare anvergură, un set de conferințe pe tematica: Cum să nu și Cum să da. Subiectul principal de discuție va fi Ce să faci? N-ai ce să faci. Subiectele secundare vor fi, desigur, Inventarea mersului pe jos și Trecerea inevitabilă a timpului. Ne întâlnim în mai multe locații, alese special pentru voi:

12 Iunie New York
16 Iunie San Francisco
19 Iunie Miami
23 Iunie Dubai
26 Iunie Bangkok
28 Iunie Filipine

Intrarea este liberă, la fel și ieșirea.
Pentru turneul european urmează să anunțăm datele. Sneak peak – ne vedem la St. Tropez!

Rămâneți cu noi ca să aflați ceea ce oricum știți!


Cum m-am apucat de citit

Ca să fie o relatare corectă ar trebui să menționez momentul real la care m-am apucat de citit și care se poate încadra în perioada lui “țe-i aia?”. Căci așa îmi întrebam părinții la fiecare literă pe care o vedeam și vream cu orice preț s-o învăț.

Părinții mei m-au învățat literele una câte una, cu mult înainte să merg la școală, răspunzând cu amuzament curiozității mele fără limite.

Văzând că stăpânesc literele, au urmat firesc cuvintele, apoi propozițiile și apoi cărți întregi. După care s-a declanșat dorința de a citi orice din biblioteca părinților. Mă uitam la ei cu mândrie și admirație, crezând că au lecturat TOATE cărțile din bibliotecă și că am cei mai culți părinți. Și îmi doream tare mult să fiu ca ei! Citiseră majoritatea cărților, desigur, dar nu chiar pe toate 🙂 Cărți vechi, cărți noi, cărți de istorie, cărți de beletristică, cărți de cultură generală și, preferatele tatei, cărțile de spionaj.

Apoi am crescut și mi-am putut cumpăra sau împrumuta cărțile pe care mi le doream sau despre care auzeam. Prietena mea cea mai bună din facultate era fată de profesori, iar lectura era ceva firesc în viața ei. Astfel, am avut acces la biblioteca bunicii ei și o întreagă lume mi s-a deschis. Am râs și am plâns alături de personajele mai mult sau mai puțin frumoase care m-au educat. Și apoi le-am dăruit cărțile care m-au impresionat și părinților mei, care le citeau mereu în aceeași ordine: întâi mama, apoi tata. Acest obicei ne-a rămas și acum și consider că viața ne-a echilibrat frumos: în copilărie, părinții mi-au deschis un univers întreg prin lectură iar acum le pot întoarce în sfârșit inegalabilul gest.

Mai mult decât atât, sper în adâncul sufletului să transmit acest lucru mai departe copiilor mei. Pentru că nu este legătură mai puternică decât aceea creată într-o după-amiază oarecare, în care ajungi la un numitor comun cu părinții tăi dezbătând subiectul unei cărți impresionante.

Acesta este un articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.


Donație

Foarte pe scurt: avem de donat un cărucior sport dublu (imagine), pentru gemeni sau doi copii relativ apropiați ca vârstă. Este folosit dar în stare foarte bună și se află în București. Dacă știți pe cineva care să aibă cu adevărat nevoie, ne spuneți? Mesaj pe facebook sau email doarunscutec@yahoo.com!