Mame antreprenoare și aplicatorul de cremă

fe474dc38a3344c6b2164c9e972c7f58Nu e o noutate faptul că, odată intrate în rolul de mame, femeile devin extrem de inventive. Își fac viața mai ușoară, folosindu-și dinții pe post de mâini și degetele de la picioare pe post de pensete, atunci când dinții, pardon mâinile, le sunt ocupate cu ceva și trebuie ridicat altceva urgent de pe jos. Așa că nu e neobișnuit să auzi de mame antreprenoare la tot pasul.

Înainte să săriți pe mine, să vă explic. Asta nu e o reclamă. Și nu, nu m-am apucat de antreprenoriat. Încă. Deși cred că și pruncii noștri au idei mai bune decât aceasta pe care urmează să v-o expun.

Mi-au ieșit ochii din orbite  zilele trecute la un nou produs menit să ne facă viața de părinți mai ușoară. Gata cu povara și cu toate apăsările. Acest instrument e cu siguranță inventat de una dintre aceste mame antreprenoare, gârbovite de munca implicată de îngrijirea copilului propriu. Este vorba despre ingeniosul aplicator de cremă de fund pentru bebeluși. Aplicatorul nu este pentru bebeluși, te induce în eroare denumirea. Este pentru fundul bebelușilor și mâna părintelui. Sau mai bine zis pentru mâna părintelui. Are scopul suprem și fără de care nu se poate supraviețui, de a nu ne mai lăsa cu crema de scutec între unghii atunci când schimbăm scutecul copilului.

Vai, dar cum de nu s-a gandit nimeni la asta până azi? Câte mămici nu au așteptat încă un prilej de a nu pune cumva mâna pe copilul propriu? Desigur, celor cu manichiura tip Cruella De Vil, le recomand acest instrument. Este totusi mai prietenos cu copilul decât unghiile false. Dar pentru celelalte mămici? Îmi scapă ceva? De ce Dumnezeu ai vrea să ai acest instrument în casă, ca să spoiești, vorba aia, crema la fundul bebelușului, precum ai da cu șpaclul pe perete?

Pai dacă acest instrument este extrem de util, recomand îmbogățitea gamei. De ce să nu adăugam și peria ce ne scapă de spălatul fundului copilului? Poate avea forma și mărimea unei perii de curățat sticlele, bineînțeles din silicon și BPA free. Ar putea veni și în varianta în miniatură pentru ocaziile nesuferite în care trebuie spălat copilul și în urechi. Sau, mâna de silicon pe care o putem lua oricând din cui pentru a șterge copilul la guriță sau a-l mângâia? Și varianta de lux să conțină neapărat și o gură de plastic, tot BPAfree, atașată la capatului unui instrument asemănător unui cric, activată printr-o telecomandă să pupe odorul fără a implica această acțiune și un efort din partea mândrilor părinți.

Recunosc. Turbez de invidie. Dacă acest produs se vinde, cu siguranță nu sunt în meseria potrivită.


Extracurriculare, optionale, obligatorii. Cine mai dorește?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

“Băiatul meu are câte o activitate pe zi după școală, în fiecare zi. Lunea merge la flaut, marți la scrimă, miercurea la înot, joia la călarie și vinerea la șah. Weekendul îl păstrăm pentru ieșiri în familie, cât mai în natură, de obicei, sâmbăta merge la bunicii lui, care îl duc în drumeții”. Aham… Și duminică vă scoate ochii?

“Fetița mea cea mare vrea să participe la toate extracurricularele opționale de la grădi. Am inscris-o la T O A T E. Îi place așa de mult încât nu mai vrea să vină acasă.  Ce pot eu să-i fac?” Ăăăă, păi ia să vedem… Ce-ai zice de un castel de nisip în parc? Sau o amărâtă de grădină cu flori din plastilină? Un cucu-bau? Hai că ăsta nu e greu.

“Cel mic al meu nu a avut nicio treabă cu adaptarea la creșă. L-am dus și l-am lăsat 8 ore din prima zi! Așa băiat cuminte am. Nu zice nici mâc. Și de la 4 îl las și la extracurriculare opționale. Măcar știu că face ceva, nu stă la televizor acasă”. Aham. E de înțeles acum de ce nu vrea acasă.

Cu siguranță aveți și voi pe mail, pe avizierul școlar, pe ușa de la bloc sau chiar pe parbrizul mașinii, oferte care mai de care mai promițătoare de marea cu sarea. Cursuri de gătit, neapărat raw, de cusut, de vopsit, de pictat, de dansat și de tăiat frunze la câini. Toate pentru copii. Dezvoltare emoțională, dezvoltare motrică, personală, interpersonală și supranaturală. Se primesc copii toate mărimile. De la cele mai fragede vârste, se primesc cu drag. Pot să vină pe propriile picioare, târându-se, rostogolindu-se sau în patru labe. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. O oră, două ore, de două sau trei ori pe săptămână, zilnic, cu demi-pensiune sau all inclusive. Doar du-l și lasă-l! Nu mai ai grija lui! Îl împingi frumușel cu piciorul și tragi ușa după tine ușurată! Îl iei înapoi antrenat, dansat, hrănit, învățat, socializat și, cel mai sigur, extenuat. Și apoi plânge-te cât îți e de greu fiindcă este mârâit seara. Și, dacă week-end-ul ți se pare apăsător fiindcă trebuie să fii părinte, există opționale și de weekend! Evrika! Parchezi copilul sâmbăta și îl iei luni dimineața când îl duci tot la școală. Se numește petrecere în pijama. Și da, se poate întâmpla săptămânal! Totul e sa vrei! Opțional obligat forțat! Lunea după școală, afterschool. Și apoi iar: flaut, scrimă, înot, călărie, șah, bunici…

Stop! Lăsați copiii să fie copii. Mai lăsați-i să nu facă nimic! Și mai ales, faceți acel nimic împreună cu ei! Veți fi surprinși câte lucruri frumoase ies din nimic.


Lacul lebedelor

ef00f7d13228e7f758393536a5ecb5e3

Gărgărița mea mică vrea la balet. Vrea să se facă balerină. Și dacă o întrebi,  după ce aclamă asta cu un R în plină dezvoltare de pronunție,  ce anume vrea să se facă, se corectează repede spunând că vrea să fie “balelină”. Recunosc, și eu am avut dorința asta, nu la 3 ani ci la 30. Și atunci cum să nu-mi încurajez copilul dacă “vlea” și ea balet?

Bun… Căutat ora de balet care să primească “baleline” mici. Avut noroc să găsesc ora de balet pentru “baleline” mici și mari. Adică un fel de oră de balet pentru mamă și fiică. Vă cam dați seama cum m-am “buculat” și am pornit la cumpărat de balerini și pentru ea dar și pentru mine.  Deja mă vedeam cum spăl vase în fouetté-uri și cum aștept metroul cu attitude.

A sosit și ziua cu ora. Vestiarul era plin de gărărițe, care mai de care mai roz și mai drăguțe. Însoțitoarele lor, mai puțin roz, spre dezamăgirea mea, dar măcar lejer îmbrăcate. Scot  geanta cu echipamentul și încep să mă schimb pe mine și pe gărgăriță. Îmi potolesc emoțiile într-un coc și verific dacă  îmi mai iese demi-plié-ul. Iese. Și fără cârcei. Când aud “blavo” de la fata mea, încerc și un arabesque, așa ca de încălzire. Mamele de gărgărițe se uită ciudat la mine, dar ce ne pasă nouă, dacă fiica mea e mândră? Se pare că am ridicat standardele orei. Mulțumite, pornim spre studio încrezătoare. Când intrăm, realizez că sunt singura lebadoaie între lebede. Toate celelate mămici se sustrag frumos pe hol, abandonând lacul lebedelor de dragul feisbucului. Rămân eu cu 5 fetițe care abia îmi ajung la șolduri, sfioasă în fața profesoarei. Mi se face rău la stomac când mă gândesc că de pe hol se poate uita oricine pe monitor la ceea ce se întamplă în studio. Și nu, grija mea nu era că nu îmi stă bine cocul. Pe când mă trec sudorile aud cum grămăjoara mea de bucurie mă încurajează: “Hai mami, stai lângă mine”. Stai puțin, parca eu eram acolo să o încurajez pe ea, nu invers. Ei, din momentul acela cerul a fost limita. Și grad plié-ul. În rest nimic nu a mai contat. Până și frappé-ul mi-a ieșit grozav, stârnind invidie printre lebedele cu vechime. Și mândria fetei mele că am lucrat cot la cot, sau mai bine zis battement la battement cu ea, a contat mai mult decât febra musculara de a doua zi.


Povestea vântului

funny-shocked-surprised-baby-wasnt-a-fart-pics

Vă amintiți cu siguranță, cele dintre voi care sunteți în primii ani de mămicie, de câte aplauze și ovațiuni stârneau în familia restrânsă, lărgită și chiar extinsă, primele pârțuri ale copilului. Era ceva bucurie de nedescris să auzi un părț sănătos după o repriză de supt la sân.

Și se lăsa cu laude și cu bravo-uri ( în vremea aceea și pentru acest motiv doar, permitea până și Alfie lauda adresată pruncului). Se continua cu întăriri pozitive de genul: Hai, încă unul pentru buni, în speranța că un pârț mai mare sau mai sonor asigură somnul ferit de colici.

Vremea trece, părțurile rămân. Încep să fie mai colorate, descriind meniul variat și diversificat și nu mai primesc atâtea laude. Se trece chiar la abordarea falsă a aducerii unei laude însoțite de strâmbatul din nas. Nu se mai insistă cu bisuri nici chiar pentru străbunica. Apoi urmează alte pârțuri. Însoțite de diverse alte sunete de camuflaj, specifice perioadei de mers în patru labe și picioare. Fiind copilul și prin urmare și pârțul mai departe de nasul audienței, se începe răsplata performanței cu un ușor zâmbet în colțul gurii, ivit din bucuria dată de distanțarea față de obiectul sau mai bine zis subiectul emițător. Începe subiectul să vorbească și deja pârțul nu mai e motiv de laudă, bucurie, zâmbet. E motiv de a învăța un nou cuvânt. Pardon, scuze sau cum mai vreți voi. Deseori acest cuvânt este rostit de adultul însoțitor, nicidecum de subiectul emițător. Subiectul emițător consideră că dacă pârțul nu e și sonorizat n-are nevoie de pardon. Sau uneori trădează emiterea silențioasă care ar fi putut trece neobservată dacă nu ar fi fost anunțată cu scuzele de rigoare.

Se trece apoi la instigarea rușinii responsabilității pentru subiectul emițător la momentul propice pentru un pardon. Și se trece de la: “spune pardon” la:  “vai mamă, dar se poate?”.  Ce să mai înțeleagă bieții copii, o dată lăudați, alte ori blamați. Și uite așa, ajung copiii noștri să nu iși mai recunoască pârțurile și să dea vina pe cățel. Pentru asta noi ce pardon avem?


AMR-ul pentru noul an școlar

indexȘtiți vorba aia folosită pentru curele de slabire și pentru (mai nou) curele de detoxifiere (varianta în trend pentru cele care nu vor să recunoască faptul că vor să slabească și spun că vor să se detoxifieze iar apoi când le vezi uscate-lipite spun că nu au vrut să slabeasca, că a fost ceva efect advers al unei cure de detoxifiere de trei luni în care au mâncat iarba verde garnisită cu aer)? Vorba aia care începe cu: De luni… și se continuă cu o listă de obiceiuri culinare nemaiauzite. Nu, nu sunt cure de slăbire, sunt cure de regăsire.

Ei bine, “De luni”  pălește pe lângă așteptarea și pregătirea pentru începerea noului an școlar. De luni este mic copil pe lângă: Din 12 Septembrie. Din 12 Septembrie începe totul. Se fac planuri, se speră, se aspiră, se respiră. În sfârșit! Dacă la mijlocul lunii august fețele mămicilor trădau riduri de extenuare, acum, cu cât se afundă mai mult în prima lună cu “r”, mușchii feței țopăie de bucurie. Sar în sus de extaz și tradează planuri mărete care sună cam așa:

1. Acum a fost cum a fost, ca a fost vacanta, dar a început școala… Gata. Gata cu ciocolata și cu zaharul. Intrăm iar la regim normal și mâncare sanatoasă. Nu îmi e în clar dacă se referă la ele, la copii sau la ambele variante.

2. S-a terminat cu somnul târziu. Gata cu relaxarea…A început școala și nu mai e pardon. Aici se referă sigur la ele.

3. Il mai las o săptămână cu tableta. Dup-aia… gata.. Se termină și cu asta… A început școala și are de citit. Sperăm doar ca și ele să se apuce de citit de-odată cu copilul.

4. N-am putut mișca un deget toata vara!  Dar, cum a început școala… Gata! Nu mai am scuză. Refac abonamentul la sală. Unele devin frenetice și promit chiar să și frecventeze sala.

5. Cum să ții dietă vara? Da’ poți? Când pregătești gustări pentru cel mic, zilnic? După ce începe școala, am zis, gata. Reintru la dietă.

Și lista continuă. Se fac abonamente la sala de sport, se încep meniuri ayurvedice, se trece de la mâncat la fast-food la mâncat raw sau la nemâncat, în cele mai rele cazuri se trece la mâncat unele pe altele, de ciudă și de invidie,  se încep clasele de yoga, se citesc poeme, romane și carți filosofice, se fac terapii de întreținere corporală și mentală, se renunță la vin, se lasă lumea de fumat!!! Totul de la 12 Septembrie! Se adaugă adoptarea stilului de viață ecologic atunci când se află că ziua de început de an școlar coincide cu o zi de luni! Se programează manichiuri, pedichiuri, albit de dinți și înnegrit de rădăcini. De păr. Tratamente faciale și consultații medicale. Totul de luni, 12 Septembrie! Toate astea, cu condiția să nu primească copilul prea multe teme acasă. Atunci se umblă puțin la planuri. Se reprogramează totul pâna la Anul Nou. Dar nu din 1 Ianuarie. Ca e încă sarbatoare. Și e și vacanță. Și frig afară.


Eu când vreau să plâng, plâng

image

Cu un copil obosit care caută ORICE motiv să plângă, dialogul decurge așa:
El: – Vreau melodia cu elefantul!
Eu: – În românește sau în engleză?
El: – Nuu! Aaaaaaltaaa!
Eu: – Care? Că nu am alta. Le am doar pe acestea două.
El: – Dar de ce nu vrei să pui ce vreau eeeeeuuu?
Eu: – Pentru că nu înțeleg ce îmi ceri. Spune ce altă melodie vrei, iar eu caut.
El: – Nuuuu! Vreau aaaaalta cu elefantul.
Eu: – Am înțeles. Ești obosit și cauți motive să plângi. E în regulă să plângi. Poate te descarci și îmi spui ce te supără după ce te liniștești.
El: – De ce nu vrei să-mi dai aaaapăăă?
Eu: – Pentru că nu mi-ai cerut și nu știam că ți-e sete.
El: – Vreau apă!
Eu: – Nu am chiar acum la mine dar cumpărăm când oprim.
El: – Dar eu vreau acuuuum!
Eu: – Acum suntem în trafic. Ajungem imediat la destinație și cumpărăm o sticlă cu apă.
El: – Dar eu vreau o mașinuță!
Eu: – Am înțeles. Cauți nod în papură. Hai să ne oprim și reluăm mai târziu.
El: – De ce nu mai vorbești cu miiiiine? Uaaaaaaaaaaahaaaaahaaaaaaaa.
Atât.

foto: livescience


Vreau un cinema adevărat, de mall separat

VO-cinema-in-Barcelona

M-am trezit de dimineață gandindu-mă cu melancolie la vremurile în care nu existau așa zisele shopping resort-uri, în care găsești tot ce (nu) vrei. Vremurile de odinioară, în care rula un singur film la cinema și în care era cu adevărat un lucru relaxant să ieși la un film.

Ai să-mi spui că mă transform într-o babă posomorâtă, dar nu ai dreptate. E doar un început de sociofobie indusă de faptul că suntem oarecum constrânși să vedem un film nou, neapărat la mall. Da, știu. Nu mă pricep la tehnologie, nici la conectat televizorul la net Continue reading Vreau un cinema adevărat, de mall separat


Eu nu vreau să fiu Elsa

image

Ați văzut-o cumva pe Elsa? Cea cu ochii de faianță, pardon, gheață?

Nu știu altele mămici de fetițe ce simt, dar mie una, mi s-a acrit de Elsa asta. Nu știu cum și mai ales de ce a intrat în viața noastră și nu vrea să mai plece. Și sunt convinsă, uitându-mă în jur pe stradă sau în parc, că nu sunt singura care își dă ochii peste cap când aude Let it go, de la cea mai corecta engleză la variante româno-spaniole sau chiar coreene, în cazul fetelor de nici doi ani. S-a imprimat, această Elsa obraznică (și nu folosesc des acest cuvânt), fără să o cunosc, prin numeroasele subliminale pe care le transmite fetițelor, râzând de pe șosete, ștrampi, chiloți și bețigașe de curățat urechile, baloane și reclame pentru spațiile de joacă, ba chiar și de pe lipici și hârtie igienică, obiecte pe care și dacă vrei nu poți să nu le vezi, la mine în hipotalamus.

Îmi amintesc cu aceeași plăcere cu care își amintește cineva vreo traumă, prima oară când am făcut cunoștință cu ea. Am văzut cum se imprimă în atitudinea fetei mele, fără să fi văzut desenul animat, după o petrecere de zi de naștere, cu tematica regatului de gheață. Și, deși parea a fi o altă prințesă la care să viseze fetele noastre, pe mine una, m-a lăsat frozen de la început. Și acum, îmi trăiesc partea de stres post traumatic. E o stare asemănătoare cu senzația pe care o ai când trebuie să prinzi un zbor la 6 dimineața și îți sună alarma la 3, să te îndrepți spre aeroport. Nu, de fapt e senzația pe care o ai înainte de menstruație, când îți vine să pocnești pe oricine îți iese în cale. Nu, de fapt e vorba de ambele senzații împreună, combinate cu durerea dată de o așchie ce îți intră sub unghie și înmulțită cu nervii avuți din cauză că nu poți să o scoți singură.  Pe fetițele noastre însă, această Elsa, mare doamnă a desenului animaNt,  pretendentă la zmeurica de aur, pare că le cucerește dinainte să vadă filmul. Și apoi doresc să-l vadă! Și să-l revadă! Se fac, din câte aud, adevărate maratoane cu Regatul de gheață în weekend. Sau măcar cu playlistul filmului. Mai grav e că, dacă fetițele nu știu că există filmul, au de la cine să afle! De la alte elseiste. Da, ați auzit bine. E un curent. La fel cum eram noi “metaliste” sau “depechiste”. E plin parcul de ele, elseistele. Și toate se ceartă, dorind să fie ele Elsa și nu celelalte. Că Elsa e doar una dar una e în toate! Pe săraca Ana, nu o vrea nimeni. Și de ce ar vrea-o? Ana e calmă, simpatică, vrea să facă bine, are un look normal, alură de girl next door, e jucăușă și prietenoasă și vrea să câștige prietenia sorei ei. Toate acestea pălesc pe lângă rochia Elsei, părul blond și, mai ales, atitudinea de gheață. Pentru că, oricât de dureros ar suna, fetițele noastre cu asta rămân din personajul Elsa. Ele încă nu înțeleg și mesajul din spatele atitudinii reci și rămân doar cu dorința de a arunca gheață unele după altele. Orice ar însemna asta.

Un lucru știu. Eu când cresc mare, nu vreau să fiu Elsa.


La homeopat pentru lecții de parenting

doctor-babyȘtii sentimentul acela în care, din cauză că te amuțește ridicolul unei situații anume, parcă te desprinzi de corpul tău și privești din afară penibilul la care te-ai supus și încerci cu secvențe similare celor din Ally McBeal, să faci și să spui chestii pe care în mod normal nu le-ai spune? Exact… E vorba de situațiile acelea în care numai după ce ieși din ele îți vine la gură ce ai fi putut spune. Un soi de mutism social ce se acutizează în prezența aberațiilor. Mi s-a întâmplat din nou. Azi.

După nenumărate cure cu imunostimulatoare, care mai de care mai apreciate de mămici și pediatri, miere de Mană, de Manuka, vitamina C si Purece, Poțiuni cu Zinc și Măr din Rai, am hotarât să merg și la homeopat, să întreb ce (mai) pot face să îmi scot copilul din ritmul acesta galopant al tuturor afecțiunilor ce se termină în ITE. Otite, Laringite, Rinocerite și Dinozaurite și Muciolite.

Nu mă înțelege greșit, am mers cocoșată de scepticism, nu că aș iubi antibioticele și tratamentul alopat, ci pentru că sunt mamă și, născând o dată, chiar dacă nu natural, eman scepticism la fiecare bătaie de pleoapă. Dar, totuși, mânată de faptul că eu am scăpat de alergii cu remedii, am zis că merită încercat!

Zis și făcut. Am ales un homeopat priceput la copii.

Consultația a durat 25 de minute. Cu tot cu conversațiile copilului meu avute cu Pluto, nicidecum cu medicul în cauză. Deși el, copilul, a încercat să i-l prezinte pe Pluto medicului. Medic care vorbea despre copil cu copilul în cameră, ca și cum el n-ar fi prezent. 25 de minute. Cu tot cu întrebările mele legate de diverse aspecte, întrebări care, în umila mea opinie, trebuiau puse de medic nu de pacient, sau mă rog, de mama pacientului. Cu tot cu insistențele medicului legate de convingerea copilului meu de a sta în altă încăpere cu “tanti asistenta” pe care nu o văzusem nici eu nici copilul în viața noastră. Cu tot cu amenințările medicului că dacă nu tace (copilul), nu primește bomboana și, da, după toate acestea, cu tot cu tantrumul copilului de 3 ani care nu se lasă consultat cu forța, decât cu vorbă bună. Dar ia vorba bună de unde nu-i. Singura adresare făcută de medic către copil a fost: Dacă nu taci nu îți dau bomboana!

Nu prea a avut medicul multe de întrebat sau de spus. Decât dacă îi e frică de întuneric. Să vedem…care ar fi răspunsul potrivit la această întrebare, pentru un copil de 3 ani? “Ce înseamna frica de întuneric, domnule medic?” – îndrăznesc să întreb. Mi se răspunde senin: “Intră în încăperi în care e întuneric?” Răspund: “Da, intră. Și își aprinde lumina”. După acest răspuns, diagnosticul a fost pus. Ce “ITE”, imunitate scăzută sau sensibilitate la ceva, orice, chiar și întuneric. E clar. Copilul e răsfățat. După care se scrie rețeta, kilometrică, adaptată pe teama de întuneric diagnosticată în urma intrării în cameră concomitentă cu aprinderea luminii și răsfățul asociat  faptului că nu stă cu “tanti asistenta”. Pun pariu că toți copiii care i-au calcat pragul acestui medic au parte de același tratament. Vorba unei prietene: “E prost crescut”. Ar trebui să o adaptăm. “Nu e bolnav, e doar prost crescut!” La așa tratament și tratație, traiască Propolisul și Lăptișorul de Matcă!

Disclaimer

Acest articol e un pamflet. Tratați-l ca atare. Nu este un atac nici la adresa homeopatiei nici la adresa alopatiei. Dacă se simte un atac totuși, este pur și simplu un atac la adresa celor care se dau mari că lucrează cu copiii și nu știu cum să vorbească cu ei. Și acest atac e doar în mintea cititorului. Cam asta. Și lemnul și spațiile mici.


Cum tratăm mucii?

imageDeseori suntem sfătuiți să fim atenți la balaurii ce ies sau nu ies din nasul copiilor noștri. Ne sfătuiesc persoane avizate, dornice să prevină, pe care normal ar fi să le ascultăm. Câteodată, rar ce e drept, ne sfătuiesc să tratăm mucii acasă, să izolăm copilul de colectivitate (a se înțelege prin colectivitate: școală, grădiniță, loc de joacă, dar și sala de cinema unde unii vor să își ducă copilul la film fără să iasă de acolo cu o enteroviroză),  în funcție de culoarea mucilor, viteza de curgere, vâscozitate, abundență și altele. Și atunci  vine greul… Când trebuie să rămâi acasă cu copilul tău și mai ales cu mucii lui…

Haideți să vă zic eu cum tratează, de fapt, unii mucii.

1. Cu ignor. Se fac că nu ii vad. Ce contează dacă sunt acolo, ies din nas și le fac cu mâna? Închid ochii și trimit copilul la gradiniță, școală, loc de joacă – dupa caz – și Doamne ajută!

2. Cu indiferență. E nasul infundat? Sau, mai rău, îi curg mucii în gură?  N-are nimic… E sezonul…Să facă și alții imunitate după nasul copilului lor și cheful părintelui. De ce să își ia ei liber de la muncă, să ingrijească copilul, când pot alții să facă asta,  după ce mucii copilului lor găsesc mai confortabil nasul celorlalți copii, sau mai rău, gâtul, urechile sau sinusurile.

3. Cu miopie. Nu îi văd nici de aproape, nici cu lupa. Și ce dacă horcăie copilul și face balonașe la nări ce se văd și din spațiu? Ei nu văd bine, doar în aceste imprejurări. Copilului lor le-a curs nasul la creșă? Ce ciudat… Acasă la ei nu se întâmplă asta niciodată. Cred că are nasul ăla un buton de on/off ce se activează NUMAI după ce copilul e lăsat la creșă.

4. Cu daltonism. Avea muci? Serios? Verzi? Care cel mai probabil colcăie de microbi? Nu se poate așa ceva! Ei i-au văzut mucii, erau sigur incolori, ușor observabili, puțin spre galben, ca niște râulețe ce se trag din izvoare de sănătate.

5. Și, nu în ultimul rând, cu lipsă de respect. Și pentru muci dar mai ales pentru ceilalți copii și părinții lor.

sursă foto: https://www.lawrence.k12.ma.us