Impactul jucăriilor

O mămică grijulie și toată toată atentă îmi povestea zilele trecute că ea nu i-a cumpărat băiețelului ei ( în vârstă de șase ani) niciun pistol de jucărie până acum. Sau mitralieră?! Ptiu, ptiu, piei satană! Ceilalți copii pot avea, e treaba părinților dacă aleg să le cumpere astfel de jucării nocive, dar al ei nu va poseda așa ceva. Și poate să-i ceară până nu mai poate, că ea nu are nicio intenție să-i cultive porniri violente.

Preferă să-l ducă la pian și la dansuri, dezvoltând astfel latura sa mai sensibilă. Toate aceste declarații erau presărate cu ochi dați peste cap și erau relatate pe fondul unei atitudini fals umile și sigure 100% că deține rețeta succesului pentru a crește un copil perfect.

Ascultam fascinată detalii despre analiza minuțioasă făcută din punct de vedere semnificativ fiecărui obiect care intra în viața copilului. Nimic nu era lăsat la întâmplare. Pe când o admiram și mă gândeam că poate nu sunt suficient se atentă sau exigentă la rându-mi, îi aud băiatul strigând către un altul: “Pleacă băi imbecilule de aici!”

Am răsuflat eliberată de povară. Pistolul de jucărie pare să fie ultima grijă.

Ghici, ciupercă, ce-i?

image

Glumele copiilor sunt de un umor aparte. Râzi ca în desenele cu Tom&Jerry, tăvălindu-te pe podea și bătând cu pumnii în podea. Cel puțin așa râd eu.

Nu sunt în categoria umorului evident, cauzat de cineva care cade alunecând pe o coajă de banană și nici în cea a bancurilor cu Bulă. Nici în categoria glumelor prea subtile, pe care le prind doar cei care au cu adevărat umor și care nu-ți explică poanta doar ca să-ți arate că au prins-o, ca și cum râsul n-ar fi o dovadă suficientă.

După cum am spus: o categorie aparte.

Continue reading Ghici, ciupercă, ce-i?

Te voi duce în brațe până la majorat

 

image

Ați remarcat vreodată bâțâiala mamelor care țin un copilaș în brațe?

Stau normal, în poziție bipedă, dar în momentul în care preiau pruncul pe brațe începe pendularea pentru mutarea greutății de pe un picior pe altul.

Reflexul acesta este doar în ADN-ul mamelor, pentru că tații nu se bălăngăne. Rămân înfipți în pământ, precum statuile, fără să arate nici măcar o secundă că s-ar chinui.

Mamele, în schimb, se bâțâie de la stânga la dreapta și de sus în jos și ofteaza sub povara greutății, după care informează cu exactitate audiența, dacă aceasta există, câte kilograme și grame are copilul. Și cât a crescut de ieri. Și cât de greu s-a făcut. Exagerat de greu. Abia mai poate fi dus! (Ea nu știe, biata, că îl va mai căra chiar și atunci când va cântări dublu.)

Când nu mai poate și copilul nu ripostează, îl așază frumos în cărucior. Cu mâinile libere și cârca ușurată, femeia eliberată nu știe ce să facă totuși cu atâta libertate. Zgâlțâiala îi clocotește în sânge și brusc îi vine ideea salvatoare: începe să împingă căruciorul înainte și înapoi. Unele mame mai pătimașe fac manevre impresionante cu căruciorul, care (zdruncină creierul din cap) duc inevitabil la somnul pasagerului amețit din căruț.

Îmi amintesc de o bonă pe care am văzut-o zilnic în parc, care obișnuia să adoarmă pe atunci bebelușa scuturând căruciorul. La propriu. Prindea bine copila în landou și ulterior în căruțul sport, se retrăgea pe o alee lăturalnică și începea s-o scuture ca pe-un nuc cu fructele-n pârg, gata de a fi culese. Mi-a mărturisit că nu adoarme altfel și că așa doresc și părinții. Au trecut trei ani de când am rămas eu traumatizată. Ea iese în continuare parc împreună cu fetița mare de acum. Pe părinți nu i-am văzut nici măcar o dată.