La homeopat pentru lecții de parenting

doctor-babyȘtii sentimentul acela în care, din cauză că te amuțește ridicolul unei situații anume, parcă te desprinzi de corpul tău și privești din afară penibilul la care te-ai supus și încerci cu secvențe similare celor din Ally McBeal, să faci și să spui chestii pe care în mod normal nu le-ai spune? Exact… E vorba de situațiile acelea în care numai după ce ieși din ele îți vine la gură ce ai fi putut spune. Un soi de mutism social ce se acutizează în prezența aberațiilor. Mi s-a întâmplat din nou. Azi.

După nenumărate cure cu imunostimulatoare, care mai de care mai apreciate de mămici și pediatri, miere de Mană, de Manuka, vitamina C si Purece, Poțiuni cu Zinc și Măr din Rai, am hotarât să merg și la homeopat, să întreb ce (mai) pot face să îmi scot copilul din ritmul acesta galopant al tuturor afecțiunilor ce se termină în ITE. Otite, Laringite, Rinocerite și Dinozaurite și Muciolite.

Nu mă înțelege greșit, am mers cocoșată de scepticism, nu că aș iubi antibioticele și tratamentul alopat, ci pentru că sunt mamă și, născând o dată, chiar dacă nu natural, eman scepticism la fiecare bătaie de pleoapă. Dar, totuși, mânată de faptul că eu am scăpat de alergii cu remedii, am zis că merită încercat!

Zis și făcut. Am ales un homeopat priceput la copii.

Consultația a durat 25 de minute. Cu tot cu conversațiile copilului meu avute cu Pluto, nicidecum cu medicul în cauză. Deși el, copilul, a încercat să i-l prezinte pe Pluto medicului. Medic care vorbea despre copil cu copilul în cameră, ca și cum el n-ar fi prezent. 25 de minute. Cu tot cu întrebările mele legate de diverse aspecte, întrebări care, în umila mea opinie, trebuiau puse de medic nu de pacient, sau mă rog, de mama pacientului. Cu tot cu insistențele medicului legate de convingerea copilului meu de a sta în altă încăpere cu “tanti asistenta” pe care nu o văzusem nici eu nici copilul în viața noastră. Cu tot cu amenințările medicului că dacă nu tace (copilul), nu primește bomboana și, da, după toate acestea, cu tot cu tantrumul copilului de 3 ani care nu se lasă consultat cu forța, decât cu vorbă bună. Dar ia vorba bună de unde nu-i. Singura adresare făcută de medic către copil a fost: Dacă nu taci nu îți dau bomboana!

Nu prea a avut medicul multe de întrebat sau de spus. Decât dacă îi e frică de întuneric. Să vedem…care ar fi răspunsul potrivit la această întrebare, pentru un copil de 3 ani? “Ce înseamna frica de întuneric, domnule medic?” – îndrăznesc să întreb. Mi se răspunde senin: “Intră în încăperi în care e întuneric?” Răspund: “Da, intră. Și își aprinde lumina”. După acest răspuns, diagnosticul a fost pus. Ce “ITE”, imunitate scăzută sau sensibilitate la ceva, orice, chiar și întuneric. E clar. Copilul e răsfățat. După care se scrie rețeta, kilometrică, adaptată pe teama de întuneric diagnosticată în urma intrării în cameră concomitentă cu aprinderea luminii și răsfățul asociat  faptului că nu stă cu “tanti asistenta”. Pun pariu că toți copiii care i-au calcat pragul acestui medic au parte de același tratament. Vorba unei prietene: “E prost crescut”. Ar trebui să o adaptăm. “Nu e bolnav, e doar prost crescut!” La așa tratament și tratație, traiască Propolisul și Lăptișorul de Matcă!

Disclaimer

Acest articol e un pamflet. Tratați-l ca atare. Nu este un atac nici la adresa homeopatiei nici la adresa alopatiei. Dacă se simte un atac totuși, este pur și simplu un atac la adresa celor care se dau mari că lucrează cu copiii și nu știu cum să vorbească cu ei. Și acest atac e doar în mintea cititorului. Cam asta. Și lemnul și spațiile mici.