Bona perfectă există!

În weekend am petrecut intens la botezul unui băiețel abia venit pe lume. Norocul a făcut să stau la masă alături de o altă proaspătă mămică și să ascult cu interes toate poveștile pe care le-a împărtășit comesenilor. Într-o parte din ele m-am regăsit și eu în sensul că mi-am amintit cum eram la început, atunci când primul copil a venit pe lume: speriată, euforică, fericită, atoateștiutoare, că doar citisem atâtea cărți ceea ce însemna că automat am o părere pertinentă și potrivită despre orice și tânără aspirantă la titlul de “mama perfectă”. Ce mai! Nimeni nu putea spune nimic în preajma mea, pentru că știam eu cel mai bine.

Continue reading Bona perfectă există!

10 întrebări pe care și le pune orice mamă

De câte ori vă treziți vorbind cu voi însevă, căutând în minte răspunsuri la întrebări pe care generații întregi de mămici și le-au pus fără a fi lămurite? Că dacă ar fi fost, ar fi transmis mai departe înțelepciunea măcar prin viu grai, dacă nu chiar în scris.

Continue reading 10 întrebări pe care și le pune orice mamă

Noi stăm la oliță!

Periodic dau peste câte o picătură care umple încet paharul răbdării mele cu privire la felul în care mamele se exprimă la plural redând ceva caracteristic numai copilul.

“Noi stăm deja la oliță”. Amândoi?! Pe aceeași oliță?! “Ne-a mai ieșit un dințișor.” Amândurora câte unul?! “Noi nu vorbim încă”. Între voi?!

Aceste femei se identifică până la simbioză cu puii lor, așa încât atunci când cel mic mănâncă, ele se simt sătule. Dacă pruncului îi erupe un dinte, durerea se resimte inclusiv în gingiile mamei. Iar când acesta merge spre oliță, trage și ea un pârț.

Am întrebat o mamă în parc, zilele trecute, despre vârsta băiețelului ei care îi scotea ochii fetiței mele, dintr-o dorință de explorare ce nu părea să fie pe placul ei.

Mămica mi-a răspuns: – Avem un an și unsprezece luni și nu vorbim încă.

Inițial n-am înțeles completarea la vârstă, pentru că eu doar despre aceea întrebasem. După care m-am gândit că a fost ea suficient de des întrebată de ce nu vorbește copilul așa încât m-a scutit de formularea unei interogații suplimentare. Deși n-aș fi întrebat, fie vorba între noi, dar n-a mai avut ea răbdare să afle lucrul acesta. Suspansul ar fi fost prea mare și chinuitor. Dacă mă întreabă de ce nu vorbește? Ia mai bine să i-o iau eu înainte și să anticipez următoarea mișcare!

Înțeleg că este un plural afectiv, dar dacă nu-l folosesc nu înseamnă că îmi iubesc mai puțin copiii.

Înțeleg și că ar fi acolo un cordon ombilical netăiat metaforic, însă acesta pare să se întindă și să se înconjoare și de gâtul bunicii sau al bonei, pentru că și ele folosesc pluralul.

Părintele pare să confunde responsabilitatea creșterii celui mic cu preluarea frâielor vieții acestuia în întregime. Acesta refuză să vadă copilul ca pe un om de sine stătător, care trece prin diverse momente în care el, părintele, îi este alături trup și suflet ( i-au ieșit dinții iar mama n-a dormit, suferind alături de el ), dar care se dezvoltă totuși independent.

Care este vârsta la care aceste mame încetează să mai folosească pluralul excesiv sentimental? Când propriul copil devine adult, n-am auzit nicio mamă să spună “ne-am schimbat serviciul” sau “când ne căsătorim și noi?”.

Bărbatul perfect

Am vorbit zilele trecute despre mamele perfecte. Astăzi a venit rândul bărbaților/taților perfecți!

Cum adică nu există?? Bineînțeles că există…prin ochii privitoarelor. Adică femeile perfecte au alături de ele bărbați perfecți. Că ele așa îi descriu, de-ți și vine să te pui pe ros de unghii de atâta invidie că a dat noroc cu carul peste ele, în timp ce tu te-ai ales cu un bărbat normal. Și n-ai decât să crezi, că de văzut nu o să vezi niciodată.

Mintea îi este ageră, intuiește și înțelege perfect ce vrea femeia să spună, încă dinainte ca ea să cuvânte. Din privirea ei, el știe deja ce va urma să zică, îi răspunde la gândul nerostit și anticipează următoarea întrebare. Ca la șah.

Poartă la piept pozele soției și ale copiilor și lăcrimează admirându-i zilnic, în drum spre serviciu. Și înapoi spre casă, la gândul revederii. Și la serviciu, de dorul lor. Mai mult al ei, că o divinizează.

Este acela pe care îl vezi ieșind din scara blocului ținând în cârcă un copil, la subraț altul, cu landoul în spinare și cu lista de cumpărături în dinți.

Are corpul atletic, nu de la orele petrecute la sala de sport, ci de la alergătura între piață și birou și de la întors filele cărților de gătit. Bicepșii și-i dezvoltă mereu de la ridicat femeia în slăvi și de la arătat cu degetul la viața lui perfectă.

Ai zice că e injectat cu botox deoarece are expresia mirată de la aflarea veștii că lumea întreagă nu e perfectă. Ci doar el și familia lui. Însă nu, pielea îi e întinsă de la serenitatea care plutește aupra familiei, a pectoralilor și a performanțelor sexuale.

Acest bărbat perfect nu iese cu băieții nici amenințat cu pistolul la tâmplă. Și se târăște în genunchii juliți de la atâta implorat, rugându-și soția să iasă ea cu prietenele, că are el grijă de copii.

Este un amestec de zeu grecesc cu carismă hollywoodiană și calități rare de psihoterapeut specializat în ascultarea și tratarea isteriei feminine.

Singurul lui defect este că încă poartă slip speedo la piscină, unde merge mereu doar cu copiii.

Crede și nu cerceta! Acești bărbați există. Important e să nu dea nas în nas unul cu celălalt!

Ghici, ciupercă, ce-i?

image

Glumele copiilor sunt de un umor aparte. Râzi ca în desenele cu Tom&Jerry, tăvălindu-te pe podea și bătând cu pumnii în podea. Cel puțin așa râd eu.

Nu sunt în categoria umorului evident, cauzat de cineva care cade alunecând pe o coajă de banană și nici în cea a bancurilor cu Bulă. Nici în categoria glumelor prea subtile, pe care le prind doar cei care au cu adevărat umor și care nu-ți explică poanta doar ca să-ți arate că au prins-o, ca și cum râsul n-ar fi o dovadă suficientă.

După cum am spus: o categorie aparte.

Continue reading Ghici, ciupercă, ce-i?

Un țânțar, un armăsar

image

M-am întâlnit cu o amică, mamă a doi copii, cu care am petrecut aproape toată vara trecută.

Copilul cel mare este la școală și oarecum independent, iar cel mic, în vârstă de trei ani, este acasă și vorbește mai mult engleză decât românește, fiind în grija bonei filipineze.

Continue reading Un țânțar, un armăsar