Fie ce-o fi…!

De fiecare dată când mulțumesc cerului că nu mă confrunt cu o anumită situație pe care o văd la copiii și părinții din jur, ajung inevitabil să am parte și eu de ea. Ca și cum mulțumitul meu ia o întorsătură nefirească în drum spre cer, se lovește de karmă sau cum s-o numi și ricoșează înapoi spre mine în ceea ce interpretez ca fiind o ironie a sorții.

Când a început copilul meu grădinița mă uitam cu milă la ceilalți copii care plângeau cu lunile după părinții lor. Și am mulțumit în gând, ușurată, că al meu nu plânge, nu mi se prinde de picior și că s-a adaptat destul de ușor. După jumătate de an și câteva evenimente nefaste n-a mai fost chip să vrea acolo. S-a prins de picioarele mele zbierând și tăvălindu-se. Pe bună dreptate, am aflat în scurt timp, dar mi s-a arătat din stele că mi se întâmplă și mie ceea ce li se întâmplă altora.

Când alți părinți se plângeau că pruncii nu mai vor să meargă la activități sportive, mulțumeam în sinea mea, mândră că băiatului meu îi place la înot și că merge cu plăcere. Până într-o zi când, dintr-un motiv foarte întemeiat (n-a primit lăbuțe de înotător adult și profesionist, ha, ha!), n-a mai vrut să audă de mers la înot. Așa că mi-am înghițit mulțumirile pentru că mi s-a arătat încă o dată că e doar o chestiune de timp.

Acum îi place mult la tenis dar m-am mai maturizat și eu și am învățat să mă abțin de la atâtea mulțumiri. Mă limitez la a exclama un “Aha!” constatator și apoi alung orice gând de satisfacție de teamă că stric feng shui-ul. Am adoptat atitudinea fatalistă cu “Fie ce-o fi, mergem înainte!” 🙂